Quantcast
Channel: Practica medicala – Revista Galenus
Viewing all 309 articles
Browse latest View live

COLAPSUL CEREBRO-VENTRICULAR

$
0
0

Colapsul cerebro-ventricular traumatic este un sindrom anatomo-clinic relativ rar ca efect traumatic primar. Aprecierea de ”relativ” rar se refera la cazurile cert diagnosticate, insa cum notiunea insasi nu este una de mare circulatie si cum diagnosticul de certitudine este facut intraoperator sau dupa eficienta unei terapeutici adevarate, noi suntem de parere, bazati pe experienta personala,ca incidenta este cu mult mai mare.Este foarte probabil ca multe sindroame post-traumatice minore (cefalagie, fatigabilitate, ameteli, diminuare a randamentului etc.), etichetate in mod curent ca ”tulburari postcontuzionale”, ”nevroza posttraumatica” etc., sunt in realitate datorita unui grad de colaps cerebroventricular. Experienta ne-a demonstrat ca in foarte multe astfel de cazuri, o terapeutica adecvata acestui sindrom a fost urmata de importante ameliorari sau vindecari. Clasic se considera ca frecventa colapsului cerebro-ventricular franc este de 2%-5% din totalitatea traumatismelor cranio-cerebrale.

 

Atat din punct de vedere clinico-terapeutic cat si din punct de vedere neuropatologic este necesar a se face distinctia intre colapsul cerebroventricular ca efect traumatic primar, ca sindrom de sine statator, si cel care apare ca efect secundar unei compresiuni extracerebrale de origine traumatica. Deosebirea fundamentala este caprima stare apare ca opusul edemului cerebral, in timp ce in a doua, parenchimul cerebral compresat si aparent colabat prezinta din punct de vedere neuropatologic modificaricerte de tip edem cerebral.

 

Colapsul cerebro-vertical, prin micsorarea de volum a continutului cranian, induce o hipotensiune intracraniana, denumire care apare in mod mai uzual in literatura de specialitate. Din acest punct de vedere deci, persista antagonismul fata de edemul cerebral care induce de regula hipertensiune intracraniana.

 

ASPECTE CINICE SI EVOLUTIVE

 

Tabloul clinic poate fi deschis de un debut insidios, cu semne prodromale mai mult sau mai putin evident, sau de un debut brusc, cu manifestari neurologice, psihice, sau mixtede regula ample. evolutia ulterioara este de asemenea variat, cu continut oligosimptomatic sau polisimptomatic si cu ritm acut sau cronic.

 

Debutul isidios apare cu cefalalgii difuze, torpide, de intensitate lent-progresiva, asociate frecvent cu varsaturi a caror efect deshidratant incheie un cerc vicios care poate amplifica simptomatologia si agrava evolutia.

Intotdeauna, aceste simtome initiale evalueaza pe un fond de astenie fizica si psihica.

 

Debutul brusc se poate reprezenta cu semne dominanteneurologice sau cu semne dominante psihice, dar in mod obisnuit exista o simptomatologie mixta:

- coma, cu sau fara hemiplegie,

- epilepsie sub forma generalizata sau jacksoniana, cu crize izolate sau subintrante,

- hemiplegie sau hemipareza predominent brahiala sau crurala, insotita sau nu de un grad de alterare a starii de constiinta,

- stare sau crize de depresiune melancolica,

- stare sau crize de agitatie, nesistematizata sau maniacala,

- tablou clinic cu elemente de schizofrenie.

 

FORME EVOLUTIVE IN PERIOADA DE STARE

 

Formele clinice cu debut insidios evolueaza in perioada de stare dupa una din urmatoarele modalitati:

- cefalalgiile si astenia se accentueaza progresiv si apar alterari ale starii de constiinta astfel in cat bolnavul devine treptat stuporos, confuz, apoi comatos, fara ca in cursul acestei evolutii sa apara o simptomatologie neurologica franca.

- Evolutie rapida, cu puternice cefalalgii, stare de adinamie, torpoare, confuzie, incontinenta sfincteriana, hipertermie de regula ”in platou” si bolnavul devine mai net comatos in 2-3 zile.

In aceasta forma rapid-progresiva, ca de altfel si in forma de lent-progresiva, evolutia poate fi intretaiata de aparitia epilepsiei sau a unei hemiplegii.

-Evolutia cronica poate sa se desfasoare pe o durata indelungata, de saptamani sau chiar luni, cu cefaiee torpida, fatigabilitate, astenie, scaderea randamentuluisi a activitatii insasi, stare psihica depresiva, diminuare a memoriei si a atentiei.

 

Diagnostic clinic.Polimorfismul simptomatic si modalitatile evolutive foarte putin caracteristice, face dificil un diagnostic pe baze pur clinice.In mod judicios s-a afirmat ca diagnosticul clinic este posibil numai in cazul in care sindromul este luat in considerare in discutia diacnosticata.

 

Diagnosticul diferential se face cu procesele expansive intracraniene traumatice (hematoamele extracerebrale si in special meningita seroasa).Diferentierea este posibila aproape exclusiv prin angiografie cerebrala. In foarte multe cazuri, diagnosticul diferential pe baze pur clinice cu edemul cerebral, deci cu sindromul de hipertensiune intracraniana este foarte dificil, uneori chiar imposibil. De acea investigatiile paraclinice sunt necesare.

 

INVESTIGATIIILE PARACLINICE

 

Unele metode de investigstie se practica de rutina, fara a avea o certa utilitate diacnostica. Astfel, manometria lichidului cerebro-spinal nu este concludenta in aprecierea colapsului cerebro-ventricular, iar sustragerea de lichi este apta sa accentueze o hipotensiune intracraniana deja existenta.

Examenul oftalmologic poate releva unele date care, in context clinic adecvat, confirma un diacnostic dar care prin ele insele nu il pot certifica. Funduscopia arata numai in unele cazuri  edem papilar sau chiar staza papilara, dar acest fapt exista si in hipertensiunea intracraniana. Mai rar se noteaza o hipotonie a globului ocular. Tensiunea arterei centrale a retinei (T.A.C.R.) are in multe cazuri valori subnormale, fara ca aceasta sa constituie o corelatie constanta si deci sa dobandeasca valoare patognomonica.

Electroencefalografia nu prezinta modificari nici caracteristice, nici evocatoare pentru diagnostic.

Angiografia carotidiana przinta modificari practic constante in colapsurile cerebro-ventriculare marcate, dar ea pote fi normala in cazurile fruste sau minore. Modificarile angiografice, cand exista, prezinta in incidentele A.P. o arie avasculara frecvent de forma biconvexa cu o deplasare mai mica decat ar fi corespunzatoare a axului vascular median al creierului.

Pneumografia cerebrala este uneori utila in sensul revelarii unei deplasari s sistemului ventricular in bloc spre partea opusa si numai in mod exceptional se poate constata prezenta de aer intre craniu si aria cerebrala colabata.

Din punct de vedere a constantelor biologice sanguine este necesar a se investiga in special natremia (hiponatremia pare a fi mai frcventa si mai concludenta decat hipernatremia) si valorile hematocritului deoarece in multe cazuri spolirea lichidiana priveste intreaga economie a organismului.

Singura metoda certa de diagnostic este trepanatia exploratoare cu sau fara punctie ventriculara.Trepanatia poate fi efectuata frontal, temporal, parietal sau occipital dar locul de preferinta este in regiunea frontala, arie in care colapsul poate fi de regula mai usor de cunoscut. Daca existe semne neurologice de localizare (hemiplegie, afazie, hemianopsie, epilepsie jacksoniana etc.), trepanatia se va efectua inaria de localizare respectiva.

Metoda are avantajul ca se poate aprecia direct ”de visu” existenta si gradul de colaps cerebro-ventricular.

Ce se poate constata prin trepanatie ? Primul fapt frapant ete ca dura-matera nu transmite pulsatiile creierului si ca spre deosebire de edemul cerebral, dura-mater nu apare destinsa. Dupa incizarea durei-mater, suprafata creierului apare distantata de craniul cu unul, doi sau mai multi centimetri si nu se observa pulsatiile fiziologice ale creierului.Santurile dintre circumvolutii sunt mai sterse, uneori exista o congestie a venelor corticale. daca se dilacereaza leptomeningele nu apare lichid cerebro-spinal. Daca se efectueaza punctie ventriculara (de regula dificila deoarece ventriculi sunt mici si deplasati), prin canula de functie se scurge foarte putin sau de loc lichid in mod spontan. In unele cazuri, la patrunderea canulei in cavitatea ventricolului lateral, se percepe un suflu de aspiratie a aerului datorita presiunii negative din sistemul ventricular. Aprecierea consistentei creierului colabat are valoare prognostica: un creier de consistenta normala este un semn de prognostic favorabil in timp ce creerul moale, usor dilacerabil indica un prognostic mai sumbru, mai ales daca locul de punctie ventriculara ramane beant si fie ca sangereaza din parenchim sau prin el se scurge lichid ventricular.

 

TRATAMENT

 

Scopul tratamentului colapsului cerebro-ventricular este in special de a restabili echilibrul hidric si ionic si in parte de a incerca sa se restabileasca echilibrul mecanic al creierului.

Practic, masurile terapeutice sunt urmatoarele:

-Asezarea bolnavului in pozitie cu capul mai decliv, astfel incat toata masa de lichid cerebro-spinal sa dreneze spre cavitatea ventriculara si, pe de alta parte, sa se realizeze un grad de staza in circulatia venoasa cerebrala.

-Hidratare cat mai masiva, pe toate caile posibie, tinand seama in permanenta de variatiile valorilor hematocritului. Aceasta se realizeaza prin idigestia de apa, ceai, sirop etc., administrarea de solutii saline izotone sau usor hipertone, perfuzii cu plazma.

-Corectarea prin solutii de diferite componente electrolitice a perturbarilor indicate de ionograma.

Administrarea de derivate cortizonice in doze de 100-150 mg pe zi. Nu are o eficienta dovedita si noi nu o practicam.

-Administrare de A.C.T.H. in doze de 100-150 mg pe zi.

Bernard-Weil (1965) sugereaza administrarea de vasopresina (20 unitati pe zi).

Leriche (1948), Puech si colab. (1948) au recamondat ca in cazuri acute, grave de colaps cerebro-ventricular sa se incerce reexpansionarea creierului prin introducerea de aer sau saline izotone in sistemul  ventricular, pe cale rahidiana sau direct transcerebral, metoda care ar realiza si o hipersecretie compensatoare de lichid cerebro-spinal. In cazurile in care noi am aplicat aceasta metoda, nu am putut observa o eficienta neta si ne explicam aceasta prin faptul ca modificarea mecanica este secundara uneia de natura biochimica si fizica a parenchimului si acesteia trebuie sa i se adreseze tratamentul de fond.

 

 

Dr. Aura Popa, med. spec. neurologie

 


CISTITA

$
0
0

Cistita reprezinta inflamatia acuta infectioase a vezicii urinare. Datorita modificarilor care au loc in organism, simptomele sunt deosebit de evidente: urinari frecvente, dar slabe cantitativ, insotite de tenesme, urina putand fi tulbure din cauza puroiului. Tenesmele sunt spasme dureroase insotide de nevoia de a urina, in consecinta, bolnavul este nelinistit, nu-si gaseste locul, iar mictiunea nu aduce nici o usurare, cel putin la inceput, ba chiar dimpotriva. Uneori are loc si hematurie, adica urinarea cu sange, acest fapt find consecinta congestiei intense a mucoasei.

Debutul este brusc, rxpinerea la frig si umezeala fiind factorii declansatori cei mai des incriminati. Rolul raporturilor sexuale este foarte rar amintit, totusi influenta lor in declansarea cistitei acute nu trebuie omis. Bolnavii nu au febra, prezenta acesteia indica existenta unui focar infectios acut in vecinatate. Starea generala se mentine buna, dar bolnavul resimte consecintele insomniei datorata urinarilor frecvente si a senzatiilor de usturime si durere.

In timpul tratamentului este necesar repausul la pat, evitarea frigului si a umezelii. Regimul alimentar trebuie sa fie usor, astfel in cat sa nu suprasolicite stomacul: un repaus alimentar de 2-3 zile este foarte indicat.

Statisticile spun ca aproximativ 50% la suta dintre femei a facut cel putin o data in viata infectie urinara. Anatomia aparatului urinar si faptul ca la femei orificiul anal este mult mai aproape de uretra decat la barbati, ceea ce favorizeaza contaminarea cu bacterii intestinale a orificiului uretrei, fac ca ele sa fie mult mai predispuse la acest tip de infectii. In plus, la femeile active sexual, microorganismele care contamineaza pot proveni din vagin, actul sexual facilitand infectarea.

La femeile aflate la menopauza, gradul de risc este crescut datorita faptului ca a aparut un deficit de hormoni feminini ce mentineau sanatatea si pH-ul mucoasei vaginale, deficit ce favorizeaza dezvoltarea bacteriilor producatoare de infectii urinare.

Igiena deficitara sau incorecta poate fi considerata un factor de risc.

 

Tratament

Plante utile in tratarea cistitei: afin, aloe, anin negru, albastrele, alun, batranis, brad, brancuta, branca-ursului, brusture, caltunasi, capsun, catina, cerentel, cimbru, cires, ciubotica-cucului, coacaz negru, coada-calului, coada-soricelului, cozi de cirese, fasole, feciorica, fragi, frasin galbenele, ghimpe, hamei, iarba-neagra, in, jneapan, leustean, levantica, limba-mielului, maces, matase de porumb, merisor de munte, mesteacan, muschi de piatra, musetel, plop-negru, porumb, sfecla rosie, smochine, soc, sorbestrea, spanac, splinuta, stejar, sunatoare, tataneasa, toporas, traista-ciobanului, tintautra, urzica, urzica-moarta, visin, vulturica, zamosita, zmeur.

 

Tinctura de propolis-luata intern

Laptisor de matca-se poate lua zilnic, pentru a mari capacitatea de rezistenta a organismului.

Miere-se pot consuma zilnic cate 2-3 lingurite sau va inlocui zaharul din alimentatie.

Polen de albine-se iau 20 g pe zi in 2-3 reprize cu 15 minute inainte de mese si mestecat foarte bine in gura. Se va lua minimum 20 de zile pentru a intari organismul.

Pastura-se va putea consuma cate o bucata de 2-3 cm, de 2-3 ori pe zi, in cure de mai multe zile.

Ovule de propolis-se vor introduce intravaginal cate unul seara, dupa o spalatura cu ciaiuri medicinale. Este indicat sa se puna un tampon pentru a nu pata lenjeria peste noapte.

Unguent cu propolis 10-20%-se poate aplica local, in strat subtire, o data sau chiar de doua ori pe zi.

Baile sau spalaturile cu plante medicinale, beneficiile produselor stupului, evitarea frigului si a umezelii vor duce la o vindecare foarte rapida a cistitei, fara a se mai ajunge la cistite cronice.

Tratamentul de mai sus este util chiar si in cazurile in care este vorba despre o cistita cronica. In acest caz, nu se va face tratamentul doar 15 zile, cat ar fi normal, ci se va face minimum o luna, in functie de reactia organismului.

Chiar daca trec simptomele suparatoare, aceasta nu inseamna ca v-ati vindecat, ci doar ca tratamentul ales este cel corect. In cazul cistitelor incipiente, se va continua minimum 15 zile tratamentul, iar in cele cronice, minimum 30 de zile, fara intrerupere.

In cazul in care sangele este prezent in urina, pentru a opri hemoragia se vor face ceaiuri dintr-una din plantele de mai jos sau chiar combinatii din mai multe plante, in functie de gravitatea afectiunii:

Ceai combinat- 1 lingurita coada-soricelului si 1 lingurita urzica-moarta se pun maruntite la 250 ml apa clocotita. Se acopera pentru 15 minute, apoi se strecoara. Se pot consuma doua cani pe zi. Cu acest tip de amestec se pot face si spalaturi vaginale.

Carbune medicinal-se poate introduce in vagin sub forma de praf cat mai fin, pus intr-un saculet facut din tifon. Are efect dezinfectant. Se poate introduce unul dimineata, dupa o spalare prealabila. si unul seara.

Se procedeaza astfel pentru ca, de multe ori, infectiile urinare si dele vaginale merg mana in mana.

In magazinele de specialitate se gasesc si multe ceaiuri complexe, care sunt produse dupa criterii stiintifice si sunt mult mai active decat orice ceai simplu, pentru ca, prin asocierea mai multor plante, principiile active din aceste plante se cumuleaza si efectul este mult mai puternic. De aceea, pentru ceaiurile diuretice este foarte bine daca se opteaza pentru unul din ceaiurile complexe. Aveti probabil de ales intre firme de renume. Eu va propun sa nu incercati anumite retete produse de firme straine, ci sa incercati produsele facute de firme romanesti de prestigiu: Planta-Vorel, Piatra Neamt; Fares, Orastie; Extract Plant, Cluj: Dacia, Sebes etc. Sunt doar cateva, dar au ceaiuri renumite intrucat la noi in tara avem o sumedenie de plante benefice. Aduceti-va aminte ca, in regimil trecut, eram una dintre tarile mari exportatoare de plante medicinale, pentru ca, la noi, plantele sunt in flora spontana. La noi, campurile si poienele nu sunt poluate cu ingrasaminte. Deci, apelati cu incredere la produsele naturale produse de firmele noastre, nu pentru ca sunt mai ieftine, ci pentru ca sunt mult mai bune ca cele straine.

Formula Plafar-ceai diuretic 1-2-3 etc. sunt retete verificate si foarte utile. Exista si o alt serie de retete tot Plafar, pentru afectiunile renale. In privinta hemoragiilor, aveti, de asemenea, ceaiuri antihemoragice. Deci, optati pentru un ceai complex, mai ales cand aveti o afectiune acuta. In cazul afectiunilor cronice, va trebui insa sa va preparati in casa un ceai din plante pe care le gasiti la indemana si pe care vi le-am descris mai sus. Incercati si combinati 2-3 plante mai accesibile.

Comprese cu ceapa sau cartofi calzi- sunt indicate in special copiilor. Se taie ceapa, se incalzeste bine in cuptor, apoi se pune intr-un saculet de panza mai tare si se aseaza pe burta, in zona vezicii urinare. Cu cartofii se procedeaza la fel: pot fi folositi atat copti, cat si fierti in coaja lor si zdrobiti usor inainte de a fi pusi in saculet.

Cataplasma cu ceai de musetel- 2 linguri de flori la 100 ml apa clocotita. Se lasa 10 minute, apoi se strecoara. Se inmoaie un prosop si se aplica cald pe regiunea vezicii urinare. Deasupra, se pune un prosop uscat. Se lasa timp de 30 de minute.

Cataplasme cu mamaliguta- se face o mamaliguta putin mai tare. Se taie o bucata de panza corespunzatoare ca dimensiune, se intinde mamaliguta in strat de 2-3 cm, se presara apoi tamaie pisata cat mai fin, doar asa cum se pune sare pe o felie cu unt. Se aplica apoi cat mai fierbinte (sa nu arda) pe locul afectat. Se acopera cu o bucata de lana pentru a mentine cat mai mult timp temperatura ridicata. Se lasa pana se raceste. Se aplica de 2 ori pe zi timp de 10 zile, apoi se face o pauza de 10 zile, dupa care se poate relua tratamentul inca o data.

Renostim- produs de Dacia Plant, Sebes. Se gaseste la toate magazinele naturiste si se foloseste conform indicatiilor producatorului. Are un efect antiseptic puternic, cea ce duce la imbunatatirea starii si apoi vindecarea intr-un timp scurt a infectiilor aparatului urinar.

 

 

Dr. Coca Vasile, medic primar gastroenterologie

 

Intreruperea voluntara a sarcinii, avortul spontan si sarcina extrauterina

$
0
0

Dupa cum am vazut, niciun mijloc contraceptiv nu are o eficienta absoluta, chiar daca este utilizat corect la fiecare contact sexual, desi unele mijloace au o eficacitate, teoretica de peste 99%. In realitate, contraceptia poate esua, atunci cand nu recurgi la niciun mijloc contraceptiv, cand nu folosesti corect mijlocul respectiv sau cand acesta se dovedeste ineficient. O sarcina nedorita, consecinta fie a lipsei de atentie, fie a esecului metodei contraceptive, poate fi devastatuare din punct de vedere psihic, de vreme ce va schimba radical cursul vietii. Sarcinile rezultate in urma abuzurilor sexuale sau a raporturilor incestuase pot fi insotite de o suferinta psihica insuportabila.

Inainte de 1973, anul in care procesul Roe vs. Wade a adus cu sine legalizarea avorturilor in SUA, femeile care ramaneau insarcinate fara sa doreasca sau sa fie in masura sa creasca un copil aveau 3 posibilitati: sa poarte sarcina si sa ofere copilul spre asoptie, sa recurga la un avort ilegal sau sa plece in strainatate, intr-o tara in care avorturile erau legale.

In prezent, optiunea avorturilor legale exista, si trebuie sa existe, ca solutie de control al nasterilor. Niciunui medic nu ii face placere sa realizeze avorturi: este de preferat sa previi o sarcina, decat sa o intrerupi. In mod ideal, avorturile ar trebui sa se limiteze la situatiile in care contraceptia esueaza, examenele prenatale depisteaza o malformatie grava fatului sau sarcina a rezultat in urma unui viol sau incest. Implicatiile avortului pot influenta atitudinea pe care o are fata de sine, relatia fata de partenerul ei si principiile ei de viata.

Din momentul in care constata o sarcina nedorita, femeile au mai multe optiune, fiecare avand insa consecintele ei. Sarcina nu poate fi anulata, doar pentru ca iti doresti acest lucru sau refuzi sa o accepti.

Gandeste-te serios ce ai face, daca ai ramane pe neasteptate insarcinata. Ai pastra copilul? Ti-ai oferi copilul spre adoptie? Ai intrerupe sarcina? Daca niciuna dintre alternative nu iti pare viabila, ar trebui sa renunti la raporturile sexuale.

In perioada studentiei, inainte de procesul Roe vs. Wade, care a condus la legalizarea avorturilor, numeroase femei tinere purtau sarcina si isi ofereau copilul spre adoptie. In prezent, aceste cazuri au devenit rare, poate unul sau doua din cele 500 de nasteri pe an la care asista medicii din clinica unde lucrez si eu. Femeile fie opteaza pentru un avort, fie pastreaza copilul, pe care il cresc eventual cu sprijinul familiei.

 

- Cand se poate realiza o intrerupe voluntara a sarcinii?

 

In mod ideal, sarcinile ar trebui sa nu fie intrerupte decat in primul trimestru- in primele 3 luni sau 13 saptamani. Majoritatea ginecologilor recomanda realizarea avorturilor dupa 4 pana la 5 saptamani de la conceptie, dupa 2 pana la 3 saptamni de intarziere a menstruatiei.Uneori se realizeaza avorturi in cursul celui de-al doilea trimestru- in urmatoarele 3 luni de sarcina.

Aceste puncte de reper au fost stabilite tinand cont de viabilitatea fatului, de varsta de la care aceasta poate supravietui in afara uterului mamei. Nimeni nu poate stabili momentul exact in care fatul devine viabil, dar este relativ sigur ca nu va putea trai independent inainte de 22 saptamani de gestatie. Copiii nascuti prematur, la o varsta de gestatie de 24 de saptamani, pot fi rareori salvati, cazurile celor care supravietuiesc nascuti la 26 de saptamani nu sunt insa la fel de neobisnuite. Limita inferioara a viabilitatii este, prin urmare, intre 22 si 26 de saptamani de gestatie.

Exista unele circumstante care pot determina variatii ale acestor puncte de reper. Daca ecografia indica, spre exemplu, o malformatie grava, din cauza careia fatului i-ar fi imposibil sa supravietuiasca in afara uterului, indiferent de varsta de gestatie, viabilitatea dobandeste o semnificatie total diferita, chiar daca fatul a depasit limita celor 26 de saptamani.

Intreruperea unei sarcini, in astfel de circumstante, nu este identica, dupa parerea mea, cu un avort, deoarece fatul nu are capacitatea de a supravietui independent.

 

Avortul

Avortul semnifica intreruperea sarcinii, inainte ca fatul sa poata trai independent in afara uerului . Avortul poate surveni, spontan, neprovocat, in acest caz fiind numit si nastere falsa, desi medicii folosesc deseori termenul de avort cu referire la aceasta situatie. In olosirea curenta, in afara sferei medicale, cuvantul avort este utlizat ca sinonim a interventiei volutare, inreruperea intentionata a sarcinii.

 

-Femeile raman traumatizate emotional in urma unui avort?

 

Studiile dedicate consecintelor psihologice ale avorturilor au avut rezultate contradictorii. Deoarece avortul are puternice conotatii politice in SUA, persoanele cu opinii ferme tind sa interpreteze rezultatele studiilor intr-un mod convenabil propiei perspective asupra avortului. Grupurile de opinie conservatoare, care sustin ca avortul ar trebui interzis prin lege, descopera, in general, ca inpactul emotional pe termen lung este daunator femeilor care se decid pentru un avort. Grupurile care sustin dreptul legal al femeii de a intrerupe o sarcina pun mai mare accent pe datele care demonstreaza ca o femeie se simte mult mai usurata, stiind ca nu va fi nevoita sa poarte o sarcina nedorita ori sa creasca copil nedorit si ca efectele emotionale sunt mai putin semnificative.

Trebuie sa fim constienti de faptul ca avortul este un subiect cu conotatii puternice, intr-o societate cu o atitudine ambivalenta fata de sex. Desi legal, avortul continua sa fie stigmatizant, astfel, chiar daca se simt usurate ca nu vor fi nevoite sa faca fata unei sarcini nedorite, unele femei simt totusi povara unei astfel de stigmatizari. Desi unele femei au mai multe avorturi de-a lungul vietii, pentru majoritatea decizia de a intrerupe o sarcina nu este usoara. Numeroase femei considera decizia dureroasa, chiar daca este vorba despre un copil pe care nu si l-au dorit. Majoritatea femeilor reusesc sa depaseasca insa cu succes consecintele emotionale ae avortului: sentimentul de usurare este covarsitor, chiar daca exista si un sentiment al deprivarii.

De-a lungul activitatii mele profesionale am intalnit femei care au regretat un avort, in special daca ulterior au existat probleme de infertilitate. Am intalnit si femei care suferit consecinte psihologice pe termen lung, deoarece nu recursesera la avort si crescusera un copil nedorit. Si, in final, am cunoscut femei la care sentimentul propriei valori a fost profund afectat, deoarece stiau ca propriile lor mame nu au dorit sa le nasca.

 

-Este posibil ca avorturile sa cauzeze ulterior probleme medicale?

 

Astazi, cand avorturile sunt legale si se realizeaza de catre medici specialisti, cu instrumente sterilizate, de regula in timpul primului trimestru de sarcina, nu mai exisa probabilitatea unor complicatii care sa afecteze in viitor fertilitatea. Nu dispunem de dovezi, conform carora un avort in primul trimestru va creste riscul unor viitoare sarcini extrauterine. Unu dintre studiile realizate a indicat o crestere a riscului de cancer de san in urma unui avort, dar cercetarile ulterioare nu au relevat nicio legatura intre cele doua aspecte.

 

 

-Apar complicatii frecvente din cauza avorturilor?

 

Avorturile nu implica riscuri importante, insa orice interventie chirurgicala prezinta propriile ei pericole. Chiar daca sunt realizate de un medic cu diploma de specialitate in ginecologie sau obstetrica, avorturile chirurgicale pot avea ocazional complicatii. Peretii uterului se inmoaie in timpul sarcinii, astfel incat riscul de a perfora uterul in timpul procedurii chirurgicale este mai mare decat in timpul dilatatiei si al chiuretajului, al unei proceduri  in esenta similare. Perforarea uterului apare in 1 sau 2 cazuri din 1000 de avorturi.

Alte riscuri ale avorturilor chirurgicale in special si ale operatiilor in general sunt infectiile si hemoragiile. Cu cat este mai timpuriu  stadiul in care se realizeaza avortul, cu atat este mai redusa probabilitatea aparitiei unor complicatii. Avorturile relizate in al doilea trimestru de sarcina sunt mai riscante decat cele realizate in primul trimestru.

 

-Exista pericolul unui deces in urma unui avort?

In SUA, indicele de mortalitate este de 2-3 la 100.000 de avorturi legale, fiind mult mai mic decat cel al decesului in timpul nasterii, care se situeaza in jurul valorii de 15 la 100.000 de nasteri. Avorturile intr-un stadiu mai avansat sunt, si in aceasta privinta, mai riscante decat cele realizate in primul trimestru de sarcina.

 

Dr Silviu Ionescu, med. spec. obstetrica-ginecologie

 

BOALA CARDIACĂ ISCHEMICĂ

$
0
0

Autori: Ruxandra Drăgoi Galrinho, Iuliana Nora Toma

Abstract: Ischemic heart disease is one of the most important healthcare problems, associated with high morbidity and mortality rates. It is important to know which are the cardiovascular risk factors and the symptomatology of myocardial ischemia. Life style changing and the early presentation to the hospital in order to receive the treatment according to the actual guidelines are the two main determinants of short and long term prognosis.

 

Rezumat: Boala cardiacă ischemică reprezintă una dintre cele mai importante probleme de sănătate publică în întreaga lume, fiind asociată cu rate ridicate de morbiditate şi mortalitate. Este important de ştiut care sunt factorii de risc cardiovascular şi simptomatologia produsă de ischemia miocardică. Schimbarea stilului de viaţă şi prezentarea cȃt mai repde la spital pentru instituirea tratamentului conform ghidurilor în vigoare sunt determinanţi importanţi ai prognosticului, atȃt pe termen scurt, cȃt şi pe termen lung.

 

Boala cardiacă ischemică se regăseşte, cel mai frecvent, sub diagnosticele de angină pectorală (fie stabilă -de efort-, fie instabilă) şi infarct miocardic şi reuneşte un grup de afecţiuni ce presupun un dezechilibru între aportul şi necesarul de oxigen de la nivel miocardic.

Boala cardiacă ischemică, în special infarctul miocardic, reprezintă o problemă majoră de sănătate publică în întreaga lume.  În Romȃnia se estimează, în urma raportărilor prin sistemul DRG la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate din anul 2008, că există 2,8 milioane de persoane cu această afecţiune [1].

În ciuda evoluţiei remarcabile din ultimii ani a metodelor terapeutice, rata mortalităţii prin infarct miocardic rămȃne la un nivel foarte ridicat. Conform raportului RO-STEMI (Registrul Romȃn pentru Infarct Miocardic Acut cu Supradenivelare de Segment ST), desfăşurat în perioada 1997-2008, mortalitatea globală anuală prin STEMI a fost de 13,16% [2].

În plus, infarctul miocardic reprezintă o cauză majoră de morbiditate, prin  complicaţiile pe care le poate determina: insuficienţă cardiacă, tulburări de ritm şi de conducere şi complicaţii mecanice.

În aceste condiţii este important de ştiut care sunt factorii de risc cardiovascular ce pot favoriza sau chiar determina apariţia ischemiei miocardice, precum şi simptomele care o însoţesc.

La ora actuală, cel mai frecvent întȃlnit factor de risc cardiovascular, dar şi cel mai uşor de controlat este fumatul, atȃt activ, cȃt şi pasiv. Există numeroase studii care au demonstrat o asociere evidentă între boala cardiacă ischemică şi fumat şi se cunosc, în detaliu, mecanismele fiziopatologice ce incriminează acest viciu ca fiind unul dintre cei mai importanţi factori de risc cardiovascular. Printre alţi factori uşor controlabili se numără sedentarismul şi obezitatea, care, de obicei, se asociază.

Un mare accent trebuie pus pe controlul hipertensiunii arteriale, a dislipidemiei şi a diabetului zaharat, toţi aceşti factori avȃnd o pondere importantă în patologia bolii cardiace ischemice.

Din păcate există şi cȃţiva factori de risc cardiovascular ce nu se pot modifica: vȃrsta (bărbaţii peste 55 ani şi femeile peste 65 ani) sau istoricul familial, adică prezenţa bolilor cardiovasculare la alţi membri ai familiei, în special rudele de gradul I şi mai ales dacă aceştia au fost diagnosticaţi la o vȃrstă tȃnară.

Pentru estimarea riscului de a dezvolta o boală cardiovasculară fatală în următorii 10 ani, au fost concepute diagramele SCORE, ce iau în calcul prezenţa următorilor factori de risc cardiovascular: vȃrsta, sexul, fumatul, tensiunea arterială sistolică şi colesterolul total. Aceste diagrame se pot folosi doar pentru persoanele care nu au fost deja diagnosticate cu boală cardiovasculară, care nu au diabet zaharat  şi nici boală renală cronică [3].

Ȋn ceea ce priveşte simptomele care apar în boala cardiacă ischemică, cea mai clasică acuză este durerea, denumită angină pectorală. Aceasta se manifestă tipic ca o senzaţie de constricţie sau de apăsare,  difuză şi nu într-un punct, fiind descrisă deseori de către pacient ca  „o gheară” sau ca „un bolovan ce apasă pieptul”. Localizarea este de obicei la nivelul toracelui anterior, retrosternal şi poate iradia, cel mai frecvent, în umărul şi pe membrul superior stȃng, dar şi în ambii umeri sau pe ambele membre superioare, în mandibulă, în spate, sau în abdomenul superior, dar nu mai jos de ombilic. De obicei apare în contextul efortului fizic, are durată de la cȃteva minute la maxim cȃteva ore şi poate ceda la administrarea de nitroglicerină sublingual. Trebuie să constituie semnale de alarmă apariţia durerii la un prag mai mic de efort sau chiar în repaus, precum şi îndesirea crizelor anginoase şi durata lor prelungită.

Angina pectorală se poate asocia uneori, şi mai ales în contextul unui infarct miocardic acut, cu anxietate şi fenomene vegetative, cum sunt transpiraţiile profuze, senzaţia de greaţa sau chiar vărsăturile.

Un alt simptom este dispneea,  descrisă de pacient ca respiraţie grea şi considerată uneori ca fiind echivalent de angină pectorală, în special la cei cu diabet zaharat, care de multe ori nu percep durerea.

Examenul obiectiv al unui astfel de pacient poate fi normal, observȃndu-se doar stigmatele factorilor de risc cardiovascular (xantelasme în cazul dislipidemiilor, facies pletoric în cazul unei hipertensiuni arteriale necontrolate, etc) sau poate merge pȃnă la tabloul clinic de şoc cardiogen, caracterizat prin tegumente reci şi umede, confuzie, somnolenţă, dispnee, ritm cardiac peste 100 bătăi/minut, tensiune arterială sistolică sub 90mmHg, debit urinar scăzut.

Printre examenele paraclinice utilizate pentru diagnosticarea bolii cardiace ischemice  se numără:

1. electrocardiograma de repaus cu 12 derivaţii – cunoscută sub denumirea de ECG, este de primă intenţie şi indispensabilă diagnosticului;

2. analizele de laborator – pe lȃngă cele uzuale şi cele care vizează decelarea factorilor de risc, cum ar fi profilul lipidic sau glicemia,  se recoltează enzime miocardice (CK, CKMB) şi mai specifică, troponina cardiacă;

3. ecocardiografia – de obicei se foloseşte pentru evaluarea funcţiei cardiace sau a complicaţiilor bolii cardiace ischemice, în special ale infarctului miocardic acut, cȃt şi pentru a infirma sau confirma un diagnostic diferenţial;

4. testul ECG de efort – este folosit în scop diagnostic, în cazul unui traseu ECG de repaus normal, dar şi pentru evaluarea riscului şi prognosticului bolii cardiace ischemice;

5. scintigrafia miocardică – obiectivează ischemia la pacienţii care din diverse motive (fizice sau anomalii ECG) nu pot efectua un test ECG de efort;

6. investigaţii de înaltă acurateţe – angio CT şi mai ales coronarografia,  care se poate completa ulterior cu procedura de revascularizare percutană [4].

Tratamentul bolii cardiace ischemice, indiferent de forma sub care se prezintă (angină pectorală sau infarct miocardic), cuprinde 3 directii terapeutice majore: modificarea stilului de viaţă şi a regimului igieno-dietetic, tratamentul medicamentos şi, în cele mai multe cazuri, cel intervenţional, de revascularizare miocardică percutană sau chirurgicală.

Ȋn primul rȃnd, este esenţială schimbarea stilului de viaţă: oprirea fumatului, scăderea în greutate pentru pacienţii obezi, adoptarea unei diete stil mediteranean, constȃnd în multe fructe, legume, peşte şi mai puţine grăsimi de origine animală, evitarea pe cȃt posibil a sedentarismului cu efectuarea de exerciţii fizice zilnice, în limita toleranţei.

Ȋn ceea ce priveşte tratamentul medical, acesta trebuie să conţină obligatoriu un antiagregant plachetar, pe care pacientul îl va lua ulterior întreaga viaţă. Ȋn unele cazuri este necesară asocierea a două antiagregante plachetare, adică pe lȃngă tratamentul cu aspirină, se administreaza si clopidogrel, prasugrel sau ticagrelor. Alte clase terapeutice utilizate sunt: anticoagulantele (perioadă limitată), betablocantele, blocantele de calciu, inhibitorii enzimei de conversie ai angiotensinei (IECA), blocanţii de receptori de angiotensină (sartani) – în caz de intoleranţă la IECA, statinele şi nitraţii. Ȋn conditiile unui infarct miocardic acut cu supradenivelare de segment ST survenit în afara unui centru de angioplastie primară se utilizează tromboliza şi ulterior pacientul este referit pentru coronarografie unei clinici de specialitate [5].

Abordarea intervenţională a pacienţilor coronarieni cuprinde revascularizarea percutană prin angioplastie cu stent, în cazul în care anatomia coronariană o permite, sau, revascularizarea prin by-pass aortocoronarian cu arteră mamară, arteră radială sau venă safenă internă.

Prognosticul bolii cardiace ischemice poate fi unul favorabil, de exemplu în cazul pacienţilor cu infarct miocardic acut cu supradenivelare de segment ST, care au beneficiat de dezobstrucţia rapidă a arterei coronare responsabile de infarct, sau nefavorabil, în cazul celor care asociază complicaţii, cum ar fi insuficienţa cardiacă, ruptura de perete liber ventricular, de sept interventricular sau de muschi papilar, tulburări de ritm sau de conducere şi complicaţii de tip trombotic.

 

Bibliografie:

1.Date raportate prin sistemul DRG la Casa Natională de Asigurări de Sănătate Romȃnia în anul 2008. Sursa – Școala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar, Societatea Romȃna de Cardiologie;

2.Tatu-Chiţoiu G (coordonator RO-STEMI) – Raportul Registrului Romȃn pentru Infarct Miocardic Acut cu Supradenivelare de Segment ST (RO-STEMI) (1997-2008). Revista Romȃnă de Cardiologie. 2009; XXIV, 3: 182-206;

3. Z. Reiner et al. Guidelines for the management of dyslipidemias. Eur Heart J, 2011; 32: 1769-1818;

4. Cristopher P. Cannon, Braunwald E. Unstable Angina and Non-ST Elevation Myocardial Infarction, In Braunwald”s Heart Disease: A Textbook of Cardiovascular Medicine,8th ed.2007;1319-14340;

5. Ph. Gabriel Steg et al. Guidelines for the management of acute myocardial infarction in patients presenting with ST-segment elevation. Eur Heart J, 2012; 33(20): 2569-2619.

 

NEW APROACES IN ANTI HCV IMMUNE RESPONSE STUDIES

$
0
0

NEW APROACES IN ANTI HCV IMMUNE RESPONSE STUDIESDr. Flory Revnic *B.Sc (London) Ph.D., Dr. Bogdan Paltineanu* M.D.Ph.D., Dr.Gabriel Prada** M.D.Ph.D., Dr.Speranta Prada* M.D.Ph.D, Dr.Cristian Romeo Revnic ***M.D.Ph.D., Dr. Catalina Pena M.D.Ph.D.
*NIGG „Ana Aslan”
**UMF „Carol Davila”
***Ambroise Pare`Hospital, University of Medicine, Paris VI, France


Rezumat:


In ciuda dificultatilor de a studia HCV, s-a facut un progres considerabil in caracterizarea raspunsului imun anti HCV. S-a estimat ca aproximativ 20% din indivizi sunt capabili sa se vindece spontan urmare a infectiei acute cu HCV. In vreme ce restul devin cronici. Studiile longitudinale a doua cohorte de pacienti in cursul si – post infectie acuta  au dus la definirea corelatiilor imunologice care sunt asociate  cu eliminarea virala [1].

 

Cuvinte cheie: hepatita cu virus C, raspuns imun, infectie acuta cu virusul hepatitei  C.


Abstract:


Despite the challenges in studying HCV, considerable progress has been in made in characterizing anti-HCV immune responses. It has been estimated that approximately 20% of individuals are able to clear the infection spontaneously following acute HCV infection, whereas the rest progresses to chronicity.[1] Longitudinal studies of the two cohorts of patients during and after acute infection have defined immunologic correlates that are associated with viral clearance.

 

Key words: hepatitis type C virus, immune response, acute infection with  hepatitis C virus

 

Introduction


A strong T-cell response, characterized by the production of effector cytokines including IFN-γ, and broad epitope specifically correlate with the resolution of acute infection.[2] After clearance of the acute infection, memory T cells are maintained, but whether they can provide protection against reinfection is incompletely understood.[3]. While usually not resulting in sterilizing immunity, that is, prevention of acute infection after re-exposure especially to antigenically more divergent HCV strains, adaptive immunity protects against progression to chronic infection following repeated HCV exposure.[4]. As chronic infection persists, the number of epitopes recognized decreases and T-cell responses are often lost. Since HCV-associated morbidity and mortality are caused by chronic infection, a vaccine, even if it only prevents viral persistence, would greatly ameliorate the problem. Although neutralizing antibodies are present during the chronic phase of infection, these antibodies are not able to clear the virus.[ Several mechanisms of viral escape from antibody-mediated neutralization have been postulated and tested (reviewed in[5]). Recently, several human monoclonal antibodies against HCV envelope protein E1 or E2, which show crossneutralizing capability, were identified These antibodies were able to prevent infection of heterologous HCV in the HCV pseudoparticle and HCV cell culture model system, suggesting passive prophylaxis with exogenous neutralizing antibodies or eliciting high-affinity antibodies with similar specificity representing a viable strategy to prevent or more efficiently control HCV infections.
Although resolution of the infection is dependent on adaptive immunity, innate responses are also observed early after HCV infection. Type I interferons and interferon response pathways are induced in the liver at early stages of infection regardless of the clinical outcomes. The fact that various strategies have evolved in the HCV life cycle to interfere with the IFN response indicates that the innate response exerts a significant pressure on HCV. Moreover, recent genome-wide association studies have identified single-nucleotide polymorphisms in the IL-28B gene locus that correlate with spontaneous clearance of an acute HCV infection and predict to a certain extent how likely patients with a given combination of IL28B alleles are to respond to peg-IFN/RBV therapy.[6,7,]. Genetic analysis has also revealed the important role of natural killer (NK) cells, which produce IFN-γ and are abundant in the liver. Genetic polymorphisms that affect the threshold of NK-cell activation influence the clinical outcomes of HCV infection. Recent genetic data suggest that taking into account the combination of polymorphisms within the loci of IL28B, HLA-C and its ligands, the killer immunoglobulin-like receptors has greater predictive value for clearance of HCV infection.[8] These results not only highlight the importance of innate immunity during HCV infection, but also suggest the efficacy of a certain vaccine may depend on the genetic features of recipients.

Approaches of Vaccination

Along with the efforts in improving our understanding of the basic immunology of HCV infection, various approaches have been taken to develop vaccines. Specific approaches in the development of both prophylactic and especially therapeutic vaccines against HCV infection have been recently reviewed in great detail elsewhere.[ In this article, the authors limit the discussion on general principals pertaining to the different vaccination approaches and highlight candidate vaccination approaches that are in active clinical development.

Prophylactic Vaccination

Prophylactic vaccinations aim at preventing infection often through the induction of a pathogen-specific humoral immune response. However, the role of neutralizing antibodies in protection against HCV infection remains controversial Although only few founder viruses appear to initiate the HCV infection during transmission  antigenically diverse viral variants are readily produced once HCV starts to replicate. The antigenic diversity poses further challenges to the prophylactic vaccination approach. Early attempts focused on inducing the production of neutralizing antibodies against envelope proteins of HCV, E1 and E2. This was inspired by the success of HBV vaccines, which induce antibodies against HBV surface antigens, thereby preventing viral entry and infection. Induction of HCV envelope-specific antibodies in naive chimpanzees by vaccination with recombinant E1 and E2 or DNA yielded protection from virus challenge.[9]. Similarly, immunization of healthy human volunteers with HCV envelope glycoproteins elicits antibodies that crossneutralize heterologous virus strains in vitro A major challenge remains in the identification of suitable immunogens that elicit broadly neutralizing antibody responses. The major antigen determinants within the viral envelope are in the hypervariable-region 1 of the E2 glycoprotein, which, as the name implies, is not necessarily suitable to confer broad protection against antigenically diverse viruses. It has been speculated that more broadly shared epitopes will become accessible when the HVR1 region is deleted from the viral envelope. However, the idea of engineering the immunogenicity of HCV by exposing better-conserved epitopes remains to be tested. Furthermore, analysis of the structural details of (conformational) epitopes recognized by antibodies with broad neutralizing activity may provide a starting point for the design of immunogens capable of eliciting antibodies with similar activity.[9]
Prophylactic vaccination approaches are not limited to those geared towards inducing neutralizing antibodies. Clinical trials are ongoing to assess the efficacy, safety and immunogenicity based on the sequential use of adeno- and/or modified vaccinia Ankara (MVA) vectors expressing HCV nonstructural proteins NS3-NS5BConceivably, combining the approaches that prime both humoral and cellular immunity would protect more efficiently against HCV challenge, although the concept remains to be tested in suitable animal models and/or clinical trials.

 

Immunotherapeutic Approaches. As an immunotherapeutic approach, immune cells with antiviral activities are transferred to enhance the endogenous immune response in the recipient. In a study, HCV-infected patients who have undergone liver transplantation were infused with lymphocytes extracted from the liver allografts.[10] These lymphocytes include abundant NK and NK T cells, and were treated in vitro with IL-2/anti-CD3 mAbs before infusion. This treatment markedly lowered the HCV RNA titers in patients and completely prevented HCV infection in human liver-chimeric mice.[11]  Furthermore, it has been shown that CD56+ cells obtained from the peripheral blood mononuclear cells show anti-HCV activity. However, unlike T and B cells, NK cells lack an antigen-recognition receptor for distinguishing healthy and infected cells. Instead, their responses depend on the signals from inhibitory and activating receptors. A putative solution may be to guide NK cells to HCV-infected target cells using bispecific antibodies binding to an invariant domain of an activating receptor and viral antigens/antigen–MHC complexes on the target cell.

 

Conclusion:
The efficacy of HCV vaccines may also be enhanced by immunomodulatory treatments. As overly activated T-cell response can cause excessive tissue damage, many regulatory mechanisms are in place to keep T-cell activity in check. For instance, T cells express the inhibitory receptor programmed death-1 (PD-1)[ and T-cell immunoglobulin and mucin domain-containing molecule 3 (Tim-3). Ligation of these regulatory receptors by their ligands induces negative signals to the responding cells and leads to reduction of cytokine production and cell proliferation Moreover, Foxp3+ Treg, which is a specialized CD4+ T cell, can suppress the function and proliferation of effector T cells.[12] These regulatory mechanisms together limit T-cell responses during chronic infection, and also affect the efficacy of a vaccine. It has been shown that blockade of PD-1 or Tim-3 can enhance the proliferation and cytotoxicity of HCV-specific cytotoxic T lymphocytes. With this rationale, the effect of inhibitory receptor blockade or Treg depletion on the efficacy of a HCV vaccine needs to be examined.

 

References:
1.Hoofnagle JH, Mullen KD, Jones DB et al. Treatment of chronic non-A,non-B hepatitis with recombinant human alpha interferon. A preliminary report. N. Engl. J. Med. 315(25), 1575–1578 (1986).
2.Fried MW, Shiffman ML, Reddy KR et al. Peginterferon α-2a plus ribavirin for chronic hepatitis C virus infection. N. Engl. J. Med. 347(13), 975–982 (2002).
3.Manns MP, McHutchison JG, Gordon SC et al. Peginterferon α-2b plus ribavirin compared with interferon α-2b plus ribavirin for initial treatment of chronic hepatitis C: a randomised trial. Lancet 358(9286), 958–965 (2001).
4.McHutchison JG, Everson GT, Gordon SC et al.; PROVE1 Study Team. Telaprevir with peginterferon and ribavirin for chronic HCV genotype 1 infection. N. Engl. J. Med. 360(18), 1827–1838 (2009).
5.Gane EJ, Roberts SK, Stedman CA et al. Oral combination therapy with a nucleoside polymerase inhibitor (RG7128) and danoprevir for chronic hepatitis C genotype 1 infection (INFORM-1): a randomised, double-blind, placebo-controlled, dose-escalation trial. Lancet 376(9751), 1467–1475 (2010).
6.Tanaka Y, Nishida N, Sugiyama M et al. Genome-wide association of IL28B with response to pegylated interferon-α and ribavirin therapy for chronic hepatitis C. Nat. Genet. 41(10), 1105–1109 (2009).
7.Thomas DL, Thio CL, Martin MP et al. Genetic variation in IL28B and spontaneous clearance of hepatitis C virus. Nature 461(7265), 798–801 (2009).
8.Ge D, Fellay J, Thompson AJ et al. Genetic variation in IL28B predicts hepatitis C treatment-induced viral clearance. Nature 461(7262), 399–401 (2009).
9.Bartosch B, Dubuisson J, Cosset FL. Infectious hepatitis C virus pseudo-particles containing functional E1-E2 envelope protein complexes. J. Exp. Med. 197(5), 633–642 (2003).
10.Bissig KD, Wieland SF, Tran P et al. Human liver chimeric mice provide a model for hepatitis B and C virus infection and treatment. J. Clin. Invest. 120(3), 924–930 (2010).
11.Dorner M, Horwitz JA, Robbins JB et al. A genetically humanized mouse model for hepatitis C virus infection. Nature 474(7350), 208–211 (2011).
12.Gottwein JM, Scheel TK, Jensen TB et al. Development and characterization of hepatitis C virus genotype 1–7 cell culture systems: role of CD81 and scavenger receptor class B type I and effect of antiviral drugs. Hepatology 49(2), 364–377 (2009).

THE RELATIONSHIP BETWEEN THE COX-2 PROMOTER POLIMORPHISM-765G>C AND THE EARLY ONSET OF CONVENTIONAL AND STUMP GASTRIC CANCERS

$
0
0

THE RELATIONSHIP BETWEEN THE COX 2 PROMOTERDr. Bogdan  Paltineanu* M.D.Ph.D, Dr.Flory Revnic * B.Sc (London) Ph.D., Dr. Cristian Romeo Revnic** M.D.Ph.D

*NIGG Ana Aslan”
**Ambroise Pare`Hospital, University of Medicine, Paris VI, France

 

 

REZUMAT:

Supraexpresia  COX-2  este cunoscuta  ca fiind un mecanism important in carcinogeneza gastrica. Debutul timpuriu al cancerului gastric poseda un fenotip unic de exprimare slaba a COCS-2 care difera semnificativ de cel al overexpresiei frecvente intalnite in cancerele gastrice conventionale, fara diferente statistice intre aceste doua grupuri.(p=0.25) si deci grupul EOGC ramane diferit din punct de vedere statistic  de cancerul  de bont gastric si cancerele gastrice conventionale, in ceea ce priveste expresia COCS-2(p<0.001). Nu a existat nicio corelatie semnificativa intre expresia COCS-2 si genotipul 765.

 

Cuvinte cheie: cancer gastric conventional, cancer de bont gastric, polimorfismul promoterului  COX-2

ABSTRACT:

 

COX-2 overexpression is known to be an important mechanism in gastric carcinogenesis. The  early-onset gastric cancer has a unique COX-2 low expressing phenotype that diff ers signifi cantly from that of the frequent overexpression seen in conventional gastric cancers.The COX-2 expression profi le of gastric stump cancers bears similarity to that of conventional gastric cancers, with no statistical diff erence between these two groups (p=0.25) and thus the EOGC group remained signifi cantly diff erent from gastric stump and conventional gastric cancers with respect to COX-2 expression (p<0.001). There was no significant correlation between COX-2 expression and -765 genotype

 

Key words:conventional gastric cancers,stump gastric cancer,COX-2 promoter polimorfism


INTRODUCTION


Gastric cancer is the second most common cause of cancer-related death in the world [1]. It exists as two main histological types, diff use and intestinal,as described by Lauren P [2], and is thought to result from a combinationof environmental factors and accumulation of specifi c genetic alterations and consequently mainly aff ects older patients. COX-2 is an inducible enzyme and produces prostaglandins in response to various infl ammatory stimuli or growth factors.

 

Expression of COX-2 is elevated in gastric adenocarcinomas as compared to the non-neoplastic mucosa [3] and is predominantly expressedin intestinal-type gastric carcinomas and its precursor lesions [4]. COX- 2 overexpression has been associated with an inhibition of apoptosis [5], an increased metastatic potential [6] and neoangiogenesis [7].

 

Interestingly, we have previously found [8] that COX-2 expression varies signifi cantly between early onset gastric cancers (presenting at ≤ 45 years old, EOGC) and conventional cancers (presenting > 45 years old), with COX-2 overexpression occurring rarely in early onset gastric cancers. In light of studies showing the reduced risk of gastric cancer in non-steroidal anti-infl ammatory drug users [ 8, 9,10], our results may have clinical implications, as they suggest that this reduced risk may apply only to gastric cancers in older patients, as COX-2 does not appear to play an important role in early onset gastric cancer.

 

It also implies that genetic changes typical for conventional tumors more readily induce COX-2 expression than those associated with early onset gastric cancer. Th e mechanism behind this diff erence in COX-2 regulation and expression in these sub-types of gastric cancer is intriguing.

 

Transcriptional regulation has been shown to be the major mechanism in regulating the expression of COX-2, although posttranscriptional mechanisms such as increased stability of COX-2 mRNA (e.g. via HuR) also seem important [8].

 

Th e expression of COX-2 is regulated by a complex signal transduction pathway in which many nuclear proteins interact with the COX-2 promoter region and play a decisive role in gene transcription [11]. Naturally occurring single nucleotide polymorphisms (SNPs) in the COX-2 promoter may therefore have great impact on gene transcriptional activity by altering the binding capability with certain nuclear proteins, resulting in inter-individual variability in susceptibility to cancer and in response to the treatment of patients with COX-2 inhibitors.

 

Indeed, Papafi li et al [16] have described a polymorphism in the promoter region of COX-2, characterized by a guanine (G) to cytosine (C) transition at position -765 (-765G>C). Th is polymorphism appears to disrupt a Stimulatory protein 1 (Sp1) binding site, which is considered to be a positive activator of transcription and leads to a 30% reduction of the COX-2 promoter activity in vitro [12] and is also known to be associated with decreased COX-2 expression in the colon [13].

 

Literature data  showed the distribution of the COX-2 -765 G>C polymorphism in  gastric cancers (including EOGC, conventional gastric cancer and gastric stumps cancers) and in control patients using real-time PCR.Th e diseases in which a role for COX-2 has been shown are usually characterized by varying individual and even ethnic susceptibility, implying the role of genetic factors [14]. Th e specific function of COX-2 in the formation of prostaglandins makes it a strong candidate for increasing susceptibility to common cancers. Genetic polymorphisms that alter the level of protein expressed would be anticipated to have a substantial infl uence on disease activity.

Several single nucleotide polymorphisms (SNPs) in COX-2 have been reported previously, but many of these polymorphisms seem to be functionally insignifi cant and not associated with susceptibility to cancer [15].

 

However, it has been shown that the -765G>C COX-2 polymorphism has been reported to disrupt an Sp1- binding site and displays a lower promoter activity [2] and interestingly, a higher COX-2 expression has been found in the normal mucosa of patients with FAP who carried the -765GG polymorphism [13], than carriers of the C allele. These fi ndings awaken curiosity within the fi eld of gastric cancer, as to whether it may also play a role here.

In this study, we sought to identify the distribution of the -765 G>C polymorphism in the promoter of the human COX-2 gene in early-onset gastric cancer, conventional gastric cancer and gastric stump cancers. In addition we looked at the eff ect of this polymorphism on COX-2 expression.

 

It has been found that the G allele was associated with gastric cancer including early-onset gastric cancer, conventional gastric cancer and gastric stump cancers, thus the C allele showed a protective eff ect and there was no signifi cant diff erence between histological type. In addition we found no correlation between the presence of the G allele and overexpression of the COX-2 protein in either gastric cancer or normal mucosa.[14].

 

An association between the −765C allele and increased risk to esophageal squamous cell carcinoma has been demonstrated previously [16] and an increased risk of colon cancer in Singapore Chinese who consume high amounts of n-6 polyunsaturated fatty acids has also been associated with this polymorphism [10].

 

However, a study in Japan showed no association between the 11-765G>Cpolymorphism and risk of colorectal cancer [17]. Th e role of this polymorphism in gastric cancer has been variable and the literature is inconclusive.

 

Liu et al[18]. found that subjects who carried the −1195AA genotype, another COX-2 promoter polymorphism, had an increased risk of gastric cancer and a signifi cant increase in COX-2 expression . however they failed to show any association with the -765G>C polymorphism and gastric cancer. This may be due the fact that the variant genotypes [4] of the -765G>C polymorphism were rare in the population of their study (<1%), whereas in our study group we saw the CC genotype in 9 % of our control group (which consisted of 100 healthy males as described previously) [19].

 

Additional controversy in the literature lies with a study by Pereira et al, where an association with the C allele and gastric cancer was reported. This is unexpected, as the described decrease in expression has been reported in association with the C allele [13, 16].

 

One would thus expect that the G allele, is responsible for conferring an increased susceptibly to gastric cancer. However, contrary to the study by Brosens et al [13] where they found a correlation between COX-2 expression in the normal mucosa and the -765 polymorphism, we fi nd no relationship between the -765 COX-2 polymorphism and expression in either the tumor or normal tissue, and thus the situation in the stomach does not appear to mirror that of the intestine in this regard.

 

However, despite showing an association with the C allele and gastric cancer, Papafi et al also describe that their results revealed a possible protective role for –765C carriers, a finding which is confi rmed with statistical signifi cance in our current study.[12].

 

Previous studies have shown that SNPs in the COX-2 gene vary greatly in diff erent ethnic populations [ 13], providing a possible explanation for the discrepancy within the literature in relation to gastric cancer.

 

Conclusion: COX-2 –765 G allele promoter polymorphism is signifi cantly associated with gastric cancer including early-onset gastric cancer, conventional gastric cancers and gastric stump cancer when compared to the normal control group but does not appear to be related directly to COX-2 expression patterns in the stomach. Although EOGCs appear to have a unique COX-2 expression pattern when compared to conventional gastric cancer, the exact mechanism by which this occurs is yet to be elucidated.

 

REFERENCES

 

1. Pisani, P., D.M. Parkin, F. Bray, and J. Ferlay (1999) Estimates of the worldwide mortality

from 25 cancers in 1990. Int J Cancer. 83: 18-29.

 

2. Lauren, P. (1965) Th e Two Histological Main Types Of Gastric Carcinoma: Diff use And

So-Called Intestinal-Type Carcinoma. An Attempt At A Histo-Clinical Classifi cation.

Acta Pathol Microbiol Scand. 64: 31-49.

 

3. Ristimaki, A., N. Honkanen, H. Jankala, P. Sipponen, and M. Harkonen (1997) Expression

of cyclooxygenase-2 in human gastric carcinoma. Cancer Res. 57: 1276-80.

4. Saukkonen, K., O. Nieminen, B. van Rees, S. Vilkki, M. Harkonen, M. Juhola, J.P. Mecklin,

P. Sipponen, and A. Ristimaki (2001) Expression of cyclooxygenase-2 in dysplasia of the

stomach and in intestinal-type gastric adenocarcinoma. Clin Cancer Res. 7: 1923-31.

 

5. Souza, R.F., K. Shewmake, D.G. Beer, B. Cryer, and S.J. Spechler (2000) Selective

inhibition of cyclooxygenase-2 suppresses growth and induces apoptosis in human

esophageal adenocarcinoma cells. Cancer Res. 60: 5767-72.

 

6. Nithipatikom, K., M.A. Isbell, P.F. Lindholm, A. Kajdacsy-Balla, S. Kaul, and W.B.

Campell (2002) Requirement of cyclooxygenase-2 expression and prostaglandins for

human prostate cancer cell invasion. Clin Exp Metastasis. 19: 593-601.

 

7. Tsujii, M., S. Kawano, S. Tsuji, H. Sawaoka, M. Hori, and R.N. DuBois (1998)

Cyclooxygenase regulates angiogenesis induced by colon cancer cells. Cell. 93: 705-16.

 

8.. Milne, A.N., R. Carvalho, F.M. Morsink, A.R. Musler, W.W. de Leng, A. Ristimaki, and

G.J. Off erhaus (2006) Early-onset gastric cancers have a diff erent molecular expression

profi le than conventional gastric cancers. Mod Pathol. 19: 564-72.

 

9. Akre, K., A.M. Ekstrom, L.B. Signorello, L.E. Hansson, and O. Nyren (2001) Aspirin and

risk for gastric cancer: a population-based case-control study in Sweden. Br J Cancer. 84:

965-8.

10. Langman, M.J., K.K. Cheng, E.A. Gilman, and R.J. Lancashire (2000) Eff ect of antiinfl

ammatory drugs on overall risk of common cancer: case-control study in general

practice research database. Bmj. 320: 1642-6.

11. Dixon, D.A. (2003) Regulation of COX-2 expression in human cancers. Prog Exp Tumor

Res. 37: 52-71.

 

12. Papafi li, A., M.R. Hill, D.J. Brull, R.J. McAnulty, R.P. Marshall, S.E. Humphries, and

G.J. Laurent (2002) Common promoter variant in cyclooxygenase-2 represses gene

expression: evidence of role in acute-phase infl ammatory response. Arterioscler Th romb

Vasc Biol. 22: 1631-6.

 

13. Brosens, L.A., C.A. Iacobuzio-Donahue, J.J. Keller, S.R. Hustinx, R. Carvalho, F.H.

Morsink, L.M. Hylind, G.J. Off erhaus, F.M. Giardiello, and M. Goggins (2005) Increased

cyclooxygenase-2 expression in duodenal compared with colonic tissues in familial

adenomatous polyposis and relationship to the -765G -> C COX-2 polymorphism. Clin

Cancer Res. 11: 4090-6.

14.G. Vitullo, M. Averna, M. Arca, A. Montali, F. Campagna, S. Ucchino, F. Spigonardo, S.

Taddei, A. Virdis, G. Ciabattoni, A. Notarbartolo, F. Cuccurullo, and A. Mezzetti (2004)

A polymorphism in the cyclooxygenase 2 gene as an inherited protective factor against

myocardial infarction and stroke. Jama. 291: 2221-8.

 

15. Spirio, L.N., D.A. Dixon, J. Robertson, M. Robertson, J. Barrows, E. Traer, R.W. Burt, M.F.

Leppert, R. White, and S.M. Prescott (1998) Th e inducible prostaglandin biosynthetic

enzyme, cyclooxygenase 2, is not mutated in patients with attenuated adenomatous

polyposis coli. Cancer Res. 58: 4909-12.

 

 

16. Zhang, X., X. Miao, W. Tan, B. Ning, Z. Liu, Y. Hong, W. Song, Y. Guo, X. Zhang, Y. Shen,

B. Qiang, F.F. Kadlubar, and D. Lin (2005) Identifi cation of functional genetic variants in

cyclooxygenase-2 and their association with risk of esophageal cancer. Gastroenterology.

129: 565-76.

 

17. Koh, W.P., J.M. Yuan, D. van den Berg, H.P. Lee, and M.C. Yu (2004) Interaction between

cyclooxygenase-2 gene polymorphism and dietary n-6 polyunsaturated fatty acids on

colon cancer risk: the Singapore Chinese Health Study. Br J Cancer. 90: 1760-4.

 

18. Liu, F., K. Pan, X. Zhang, Y. Zhang, L. Zhang, J. Ma, C. Dong, L. Shen, J. Li, D. Deng, D.

Lin, and W. You (2006) Genetic variants in cyclooxygenase-2: Expression and risk of

gastric cancer and its precursors in a Chinese population. Gastroenterology. 130: 1975-84.

 

19. Westerveld, H., L. Visser, M. Tanck, F. van der Veen, and S. Repping (2008) CAG repeat

length variation in the androgen receptor gene is not associated with spermatogenic

failure. Fertil Steril. 89: 253-9.

SARCOPENIA- DIAGNOSTIC ASSAYS

$
0
0

SARCOPENIA - DIAGNOSTIC ASSAYSBiochim. pr., cerc.st.III, Simona Opris

Institutul National de Gerontologie si Geriatrie “Ana Aslan”, Bucuresti

 

REZUMAT


Sarcopenia, definita ca pierderea involuntara a masei si fortei musculare, reprezinta o caracteristica importanta a procesului de imbatranire, fiind un punct de referinta pentru gerontologi. Pierderea de masa musculara/ functie a fost inclusa ca o componenta clara in sindromul fragilitatii. Este important faptul ca pierderea in greutate nu este in mod constant asociata cu pierderea puterii musculare si cresterea masei musculare poate avea loc fara castig in forta. Recent a fost identificat un subgrup de pacienti cu sarcopenie care sufera de un mecanism patogenic clar – degradarea crescuta de agrina. Neurotune a dezvoltat un biomarker nou: C-terminal fragment agrin (CAF) – nivelurile ridicate ale CAF sunt prin urmare un indicator al activitatii crescute de neurotripsina si o masura a rezistentei reduse a jonctiunii neuromusculare.

 

ABSTRACT


Sarcopenia, defined as the age-related involuntary loss of muscle mass and strength, represents a major feature of the aging process, consequently representing an outstanding benchmark for gerontologists. Loss of muscle mass/function has been included as a clear component of the frailty syndrome. It is important that weight loss is not consistently associated with loss of muscle strength and muscle mass gain can occur without gain in strength. Recently it was identified a subgroup of sarcopenia patients suffering from a clear pathogenic mechanism – elevated agrin degradation. Neurotune has developed a novel biomarker: C-terminal agrin fragments (CAF) – elevated levels of CAF are therefore indicative of increased neurotrypsin activity and a measure of reduced neuromuscular junction strength.

 

INTRODUCTION


The term sarcopenia (“loss of flesh”) was first introduced into the literature by Irving Rosenberg in 1995. It was defined by Baumgartner as being 2 standard deviations below the level of the mean muscle mass of healthy young persons. Loss of muscle mass/function has been included as a clear component of the frailty syndrome. The other components of frailty are loss of energy and loss of weight. It is important to recognize that weight loss is not consistently associated with loss of muscle strength and muscle mass gain can occur without gain in strength.
Presently, there is a consensus that sarcopenia is a syndrome and may have multiple contributing factors. Nutrition, life style, and hormonal or biochemical changes in muscles particularly the ones affecting energy balance have been suggested to cause sarcopenia.
Sarcopenia is common in the elderly increasing with age and reaching a 50% incidence peak at the age of 85. With the increasing life expectancy the incidence of sarcopenia patients is expected to increase substantially in the near future.

 

MAIN TECHNIQUES

 

The main techniques commonly used to measure skeletal muscle mass are: bioelectric impedance (BIA), dual energy X-ray absorptiometry (DEXA), computed tomography (CT) and magnetic resonance imaging (MRI), creatinine excretion. Other available measures include peripheral quantitative computerized tomography (pQCT).
Advantages of DEXA include low cost, speed of measurement, exposure to low levels of radiation and the ability to perform fast serial-section measurements. On the other hand, DEXA may overestimate muscle mass because it does not differentiate between water and bone-free lean tissue, and therefore may lead to an overestimate on muscle mass in older persons who have and extracellular fluid accumulation.
BIA is based on the notion that tissues rich in water and electrolytes are less resistant to the passage of an electrical current than lipid-rich adipose tissue. However, BIA results have been shown to be confounded by fluid retention.
CT has been shown to be highly reliable in the evaluation of both adipose tissue and fat-free mass. One advantage of CT use is the ability to discriminate total fat content into subcutaneous and visceral components. However, the high cost and the operational complexity limit their use in large clinical trials and clinical practice, although the new technology of low-field extremity MRI is allowing less expensive alternatives to this image modality. MRI and CT also assess adipose tissue, which is directly associated with intramuscular fat infiltrates, which in turn may impair muscle function and strength.
Other serum/plasma markers that can be used:
-  Urinary creatinine excretion is a specific indicator of total body skeletal muscle mass because creatine originates almost exclusively from skeletal muscle. However, creatinine excretion varies during the day, which may affect the excretion estimate.
-  The adipose tissue produces several pro-inflammatory cytokines, such as tumor necrosis factor (TNF-alpha), interleukin (IL-6), and IL-1, all of which are associated with aging, obesity and sarcopenia. Several studies have shown independent associations of pro-inflammatory cytokines with lower muscle strength, lower physical performance, and higher risk of disability in older persons.
-  Oxidized low-density lipoprotein (oxLDL) is an independent predictor of incident mobility limitation.
Protein carbonyls, markers of oxidative damage, are associated with lower grip strength in older adults.
Antioxidants, such as carotenoids, vitamin C, and plasma levels of alpha- and gamma-tocopherol are inversely associated with measures of sarcopenia.
-  Low serum albumin is associated with poor grip strength in older men and women.
-  Low plasma selenium concentration is associated with reduced muscle strength.
-  Higher circulating levels of uric acid are associated with higher handgrip and knee extension torque strength in older persons.
-  Higher magnesium concentrations are significantly associated with indexes of muscle performance.
- Vitamin D plays an important role in the skeletal muscle metabolism, and persons with low serum 25-hydroxyvitamin D level have poor muscle mass measured with DEXA and diminished lower grip strength.
Because these markers have little specificity for skeletal muscle and strength loss, they may have limited utility for the assessment of sarcopenia. The measurement of circulating ubiquitin proteasome and plasma caspase may be more specific markers of muscle protein breakdown; however these circulating markers have not been studied in association with age-related sarcopenia.

 

C-TERMINAL AGRIN FRAGMENT – NOVEL BIOMARKER

 

There is a high need for biomarkers in sarcopenia. Recently it was identified a substantial subgroup of sarcopenia patients suffering from a clear pathogenic mechanism, namely elevated agrin degradation. Agrin is a key protein in the development and homeostasis of the neuromuscular junction. Agrin-dependent sarcopenia appears to be distinguishable from natural muscle aging and shows a clear neurogenic component.
It has been reported that pre-synaptic expression of the serine protease neurotrypsin in motoneurons produced a sarcopenia-like phenotype. Agrin, a synaptically located protein is a key player for and during initial formation and maintenance of neuromuscular junctions by regulating the molecular assembly of pre- and post-synaptic structures including aggregates of acetylcholine receptor. Cleavage of agrin by neurotrypsin, thereby releasing a soluble 22 kDa C-terminal agrin fragment (CAF) leads to inactivation of agrin and consequently to a dispersal of neuromuscular junctions.
To substantiate the initial finding that CAF can be measured in human serum and to define the range of normal levels in a control group of 169 consenting Swiss blood donors (BD) from the Zurich area (86 women and 83 men, age 19 to 74 years) was tested for serum CAF levels by Western blotting. Over the whole blood donor population CAF levels are in a relatively narrow range of 2.76 ± 0.95 ng/ml. In conclusion, there is a significant 15% lower CAF level in young adulthood compared to the mid age groups and slightly higher CAF in people older than 60 (approximately 10% higher than the mid age groups).
Neurotune, a Swiss biopharmaceutical company, announces the launch of its immunoassay, NTCAF ELISA, the world’s first ELISA based diagnostic assay for the detection of CAF in human serum in sarcopenia. They developed a novel biomarker, 22 kDa CAF to identify the subgroup of patients (40%), whose sarcopenia is caused by excessive neurotrypsin activity. When agrin is inactivated by neurotrypsin, CAF is released and can be detected in the blood.  Elevated levels of CAF are therefore indicative of increased neurotrypsin activity and a measure of reduced neuromuscular junction strength. CAF is detectable in serum in healthy adults, aged between 20-75years, defining a normal range.  Approximately 40% of sarcopenia patients show statistically significant increased CAF levels above normal.

 

BIBLIOGRAFIE
Baumgartner RN, Wayne SI, Waters DL, et al. Sarcopenic obesity predicts instrumental activities of daily living disbility in the elderly. Obes Res, 2004, 15, 1995-2004.
Bezakova G, Ruegg MA. New insights into the roles of agrin. Nat Rev Mol Cell Biol, 2003, 295-308.
Bolliger MF, ZUrlinden A, Luscher D, et al. Specific proteolytic cleavage of agrin regulates maturation of the neuromuscular junction. J Cell Sci, 2010, 123, 3944-3955.
Butikofer L, Zurlinden A, Bollinger MF, et al. Destabilization of the neuromuscular junction by proteolytic cleavage of agrin results in precocious sarcopenia. FASEB J, 2011, 25, 4378-93.
Cruz-Jentoft AJ, Baeyens JP, Bauer JM, et al. Sarcopenia: European consensus on definition and diagnostic: report of the Euro[ean working group on sarcopenia in older people. Age Aging, 2010, 39, 412-423.
Hettwer S, Dahinden P, Kucsera S, et al. Elavated levels of a C-terminal agrin fragment identifies a new subset of sarcopenia patients. Exp Gerontol, 2012,
Jansen I, Baumgartner RN, Ross R, et al. Skeletal muscle cutpoints associated with elevated physical disability risk in older men and women. AM J Epidemiol, 2004, 15, 413-21.
Pahor M, Manini T, Cesari M. Sarcopenia: Clinical evaluation, biological markers and other evaluation tools. J Nutr,Heath&Aging, 2009, 13, 724-728.
Proctor DN, O’Brien PC, Atkinson EJ, Nair KS. Comparasion of tehniques to estimate total body skeletal muscle mass in people of different age groups. Am J Physiol, 1999,22, 489-495.
Stephan A, Mateos JM, Kozlov SV, et al. Neurotrypsin cleaves agrin locally at the synapse. FASEB J, 2008, 22, 1861-1873.
VanKan GA, Cedarbaum JM, Cesari M, et al. Sarcopenia: Biomarkers and imaging. J Nutr,Heath&Aging, 2011, 15,10.
VanKan GA,et al. Epidemiology and consequences of sarcopenia. J Nutr Healt&Aging, 2009, 13, 708-712.
Wang ZM, Visser M, Ma R, et al. Skeletal muscle mass: evaluation of neutron activation and dual-energy X-ray absorptiometry methods. J Appl Physiol, 1996, 80, 824-31.

NOVEL METHOD TO QUANTIFY Aβ-OLIGOMERS IN ALZHEIMER’S DISEASE

$
0
0

NOVEL METHOD TO QUANTIFY Aβ-OLIGOMERS IN ALZHEIMER’S DISEASEBiochim. pr., cerc.st.III, Simona Opris

Institutul National de Gerontologie si Geriatrie “Ana Aslan”, Bucuresti

 

REZUMAT


Boala Alzheimer (AD) este cea mai comuna forma de dementa. Cauza si progresia AD nu sunt bine intelese si etapele timpurii sunt dificil de diagnosticat. Una dintre ipotezele cauzei bolii Alzheimer este acumularea de beta-amiloid (Aβ) care modifica homeostazia calciului si induce apoptoza. Cuantificarea diferitelor nivele metabolice ale Aβ in creier si la periferie ar putea fi de ajutor in diagnosticul, prognosticul si elucidarea cauzelor AD. In prezent se folosesc tehnici complementare de imunoteste pentru estimarea nivelurilor de Aβ. Acest lucru reflecta potentialul de marker al Aβ in diagnosticarea precoce a bolii.

 

ABSTRACT


Alzheimer’s disease (AD) is the most common form of dementia. The cause and progression of AD are not well understood and the early stages are difficult to diagnose. One of the hypotheses of Alzheimer cause is beta-amiloid (Aβ) accumulation which alters calcium homeostasis, inducing apoptosis. Quantification of the various metabolic pools of Aβ in the brains and in the periphery may aid in diagnosis, prognosis and the elucidation of AD causes. Estimation of the Aβ levels using immunoassays is complementary techniques. This reflects the potential of Aβ oligomers as a marker for the early diagnosis of the disease.

 

INTRODUCTION

 

Alzheimer’s disease (AD) is the most common cause of memory decline and dementia. According to the Alzheimer World Report 2011, today around 36 million people suffer from Dementia (around 20 – 25 million are Alzheimer’s patients). These numbers will dramatically increase with the aging populations over the next few decades. For the year 2050 the expected number of dementia patients will be 115 – 200 million (70 – 150 million Alzheimer’s cases). It is therefore important to develop new therapies and diagnostic methods to detect and treat this complex chronic neurodegenerative brain disease.
AD is a progressive degenerative of brain, specially at elderly patients, causing a deterioration of knowledge of brain function, loss of intellectual abilities and social value associated with conduct disorder, which makes state of dementia.
One of the hypotheses of Alzheimer cause is beta-amiloid (Aβ) accumulation which alters calcium homeostasis, inducing apoptosis. A decline in the number of Aβ oligomers in cerebrospinal fluids could be a hint for the effectiveness of new drug therapies.
This suggests that Aβ oligomers play a key role in the early events of AD, underlining their potential for the early diagnosis of the disease.

 

OLIGOMERS


Aβ deposition in the brain is one of the key pathological features of AD. Evidence suggests that pathophysiological Aβ dysregulation and accumulation are very early events that precede the onset of cognitive impairment reaching a plateau at the clinical stage of the beginning dementia syndrome.
Therefore, research efforts have focused on the role of Aβ in asymptomatic older adults: the results of combined amyloid-PET and neuropsychological studies show a correlation between brain fibrillar amyloid load and various subtle cognitive deficits, most notably in challenging episodic associative memory tasks.
In order to elucidate the pathophysiological link between cognition and Aβ, a number of combined functional neuroimaging studies have been performed, resulting in early and complex functional alterations in cognitively relevant neural networks such as the default mode network and the largely overlapping episodic memory networks.
Multimodal studies using amyloid-tracing imaging methods and neurodegeneration biomarkers strongly suggest that neural network discoordination is specifically related to Aβ-mediated functional and potentially reversible disruption of synaptic plasticity rather than a direct consequence to neurodegenerative pathological processes. These pathophysiological processes and mechanisms may dynamically and non-linearly evolve through fully reversible adaptive compensatory stages and through reactive decompensatory stages into fully irreversible neurodegenerative stages of AD.

 

QUANTIFING Aβ OLIGOMERS BY FLOW CYTOMETRY


Flow cytometry and fluorescence resonance energy transfer (FRET)-based methods allow the simultaneous detection of Aβ oligomers with low and high molecular weight in their native form.
In a recent study, 30 cerebrospinal fluid (CSF) samples from patients suffering from AD were analyzed for the presence of Aβ-oligomers by flow cytometry. CSF Aβ-oligomer levels in AD patients were elevated in comparison to the non-AD group. The ratio Aβ-oligomers/Aβ42 was significantly elevated in AD subjects compared to non-AD subjects. Most important, there was a negative correlation between the amount of Aβ-oligomers and the Mini-Mental Status Exam score in AD patients. The detection of Aβ-oligomers using flow cytometry analysis seems to be useful in assessing the stage of AD. This is a novel and important finding as none of the currently used CSF biomarkers are clearly associated with dementia severity.
Other researchers detected a decreased Aβ42 in the CSF of patients with AD compared to patients with other neurological disorders. The levels of Aβ oligomers were lower in AD in addition; the ratio Aβ oligomers/p-tau was lower in AD yielding a sensitivity of 75% and a specificity of 64%. In this experimental setting, the simultaneous estimate of low and high molecular weight Aβ oligomers is as useful as the other biomarkers in the diagnosis of AD. The low amount of Aβ oligomers detected in native CSF of AD may be inversely related to their levels in the brain, as occurs for Aβ monomers, representing a biomarker for the amyloid pathogenic cascade.
An international team of scientists from Germany, Sweden and the U.S. have used a new method to quantify soluble variants of aggregated beta-amyloid (Aβ oligomers) in cerebrospinal fluid by flow cytometry. “We found that patients with a greater number of Aβ oligomers in the cerebrospinal fluid had a more pronounced disease,” says Dr. Alexander Navarrete Santos (the developer of this method and now employee of the Research Laboratory of the University of Halle, Department of Cardiothoracic Surgery), and first author of the study. He analyzed the cerebrospinal fluid of 30 neurological patients, including 14 Alzheimer’s patients. “These samples provided from leading expert academic memory clinics in Germany and Sweden are of the best quality and are highly characterized in order to provide robust and reliable results on promising novel biomarker candidates”, Professor Harald Hampel of Frankfurt University, a lead investigator  comments.

 

CONCLUSION

  • Aβ oligomers are potential marker for the early diagnosis of AD
  • detection of Aβ-oligomers using flow cytometry analysis seems to be useful in assessing the stage of AD
  • decline in the number of Aβ oligomers in cerebrospinal fluids could be a hint for the effectiveness of new drug therapies

 

BIBLIOGRAFIE

Hampel H. “Amyloid-β and cognition in aging and Alzheimer’s disease: molecular and neurophysiological mechanisms.”  JAD, 2013, supl, 33.
McLean CA, “Beyreuther K, Masters CL. Amyloid Aβ levels in Alzheimer’s disease – A diagnostic tool and the key to understanding the natural history of Aβ?” JAD, 2001, 3, 305-312.
Sancesario GM, Cencioni MT, Esposito Z, et al. “The load of amyloid-β oligomers is decreased in the cerebrospinal fluid of Alzheimer’s disease patients.” J Alzheimers Dis. 2012, 31, 865-78.
Santos AN, Ewers M, Minthon L, et al. “Amyloid-β oligomers in cerebrospinal fluid are associated with cognitive decline in patients with Alzheimer’s disease.”  J Alzheimers Dis., 2012, 29, 171-6.
Santos AN, Michael Ewers M, Lennart Minthon L, et al.  “Amyloid-β Oligomers in Cerebrospinal Fluid are Associated with Cognitive Decline in Patients with Alzheimer’s Disease.” JAD, 2012, 29-171-176.
Santos AN, Torkler S, Nowak D, Schlittig C, et al. “Detection of amyloid-β oligomers in human cerebrospinal fluid by flow cytometry and fluorescence resonance energy transfer.”  JAD, 2007, 11, 117-125.


Vascozitatea – un parametru sanguin util, dar neglijat deseori în practica medicala

$
0
0

Vascozitatea – un parametru sanguin util, dar neglijat deseori în practica medicalaDr. Cornelia Siara, Medic Primar Medicina de Laborator, Doctor in Stiinte Medicale, Centrul Medical Medsana


REZUMAT:

 

Cercetarea vascozitatii sangelui si, in special, a plasmei ofera date utile in afectiuni cardiologice, neurologice, hematologice si de nutritie – diabet, hipercolerolemie.
Determinarea indicelui de vascozitate relativa a serului, efectuata cu vascozimetru capilar Hess, are ca domeniu de valori normale intre 1.6 – 1.9 cp. Hematopoeza (plasmafereza si citofereza) sunt tehnici de hematologie transfuzionala deosebit de utile in reologia sanguina, dar si ca terapie etiopatogenica in anumite afectiuni.

Cuvinte-cheie: vascozitatea sangelui, indice de vascozitate, vascozimetru, hemofereza, plasmafereza, citofereza, reologie sanguina, etiopatogenie.

 

ABSTRACT:

 

Blood and especially plasma viscosity measurements have to play an important role for clinical diagnosis in monitoring diseases activity and for specific therapy (therapeutically plasmapheresis). The serum viscosity has the advantage of utilizing capillary viscometer Hess, with a significant range of 1.6 – 1.9 cp.
Clinicians use this test, its values, to demonstrate and monitor hiperviscous states due to better correlation of the results with clinical conditions.

Key words: plasma viscosity, therapeutically plasmapheresis, capillary viscometer Hess, hiperviscous states

 

Sangele din punct de vedere reologic apartine fluidelor nenewtoniene, a caror curgere este o conditie mecanica. Vascozitatea sa variaza cu viteza de curgere si, deci, cu gradientul de forfecare, fiind rezultatul frictiunii intre straturile de lichid.

Relatia dintre forta de forfecare si gradientul de forfecare nu poate fi reprezentata sub forma liniara ca o consecinta a naturii neomogene a acestui fluid, in care nici forta de forfecare si nici gradientul de forfecare nu sunt distribuite uniform in masa sa.

Structural, sangele este o suspensie de particule discoidale cu deformabilitate foarte mare (celule) intr-un mediu lichid (plasma). El circula prin vase al caror diametru variaza foarte mult, in anumite zone fiind mai inguste decat marimea particulelor sale. Fluiditatea sa se datoreaza, insa, acestei mari capacitati de depunere a eritrocitelor [7].

Vascozitatea sangelui este dependenta in special de 4 factori [5]:

  • Vascozitatea mediului de suspensie (plasma);
  • Volumul componentelor celulare (eritrocite, leucocite si trombocite);
  • Capacitatea de deformare reversibila a eritrocitelor;
  • Componenta vasculara.

Ultimii doi factori – componenta vasculara si capacitatea de deformare elastica a eritrocitelor – sunt mai dificil de masurat in laboratoarele de analize obisnuite si inca mai greu de influentat direct, practic. In schimb, aprecierea volumului componentei celulare este un parametru de rutina azi, in era analizoarelor automate.

Mai rare sunt insa situatiile in care se apeleaza la aprecierea obiectiva, directa a vascozitatii plasmei, respectiv a serului.

Vascozitatea plasmei este determinata de cantitatea si calitatea proteinelor din compozitia sa. Prezenta unor macro-molecule proteice in exces (fibrinogen crescut), cat si a unora cu structura spatiala speciala (IgM, IgA) sau care au calitati de aderare si agregare crescute (crioglobuline) duc la un raport de frictiune ridicat si la cresterea vascozitatii, respectiv la o modificare de tip sol-gel a plasmei [7].

Efectul hiperfibrinogenemiei asupra vascozitatii sangelui se observa in special la gradienti mici de forfecare, facand-o sa creasca in legatura directa cu gradientul de viteza.

In mod normal, curgerea sangelui prin capilare se desfasoara lent, caci datorita diametrului foarte mic, fortele de atractie predispun la formarea unor fisiuni reversibile. [7]

Uneori insa, poate avea loc o agregare a elementelor celulare din suspensia plasmatica, prin formarea unor legaturi proteice ce implica si filamente de fibrinogen – agregate patologice – care nu totdeauna vor fi reversibile in totalitate, devenind astfel un obstacol in circulatie.

Toate aceste fenomene duc la cresterea vascozitatii sangelui. [7]

Se pare ca vascozitatea sanguina prezinta spontan variatii de tip circadian cu valori maxime dimineata si seara intre orele 8 – 12 si 20 – 22, scazand usor in cursul dupa-amiezii.

Un alt factor extern ce influenteaza puternic vascozitatea sanguina este temperatura. In general, vascozitatea creste atat la temperaturi ridicate, cat si la cele scazute ridicand probleme dificile pacientilor varstnici cu afectiuni cardio-vasculare.

 

Determinarea vascozitatii serului


Vascozitatea serului, excluzand participarea moleculelor de fibrinogen, reduce domeniul de variatie pentru valorile de referinta (normale).

Unitatea de vascozitate in sistemul CGS este poise (P.), de la numele lui J. Poiseuille, si este egala cu o dina-secunda/cm2.

Pentru determinarea vascozitatii sangelui se folosesc diverse tipuri de vascozimetre [2]: de tip rotational, de tip capilar, cu bila, de tip translational, de tip oscilatoriu etc.

In cazul cercetarilor pe plasma sau ser, se prefera vascozimetrele capilare sau cu bila, avand ca factori de eroare tensiunea de suprafata a lichidului si adsorbtia pe peretii vasului. Cel mai simplu vascozimetru capilar utilizat in hematologie este vascozimetrul OSWALD.

In studiile facute la Institutul de Hematologie si apoi la Spitalul Colentina si Clinica Medsana, am utilizat un vascozimetru capilar HESS care masoara vascozitatea relativa a serului fata de apa, domeniul de valori normale situandu-se intre 1.6 – 1.9 cp.

Implicatii hemoreologice in patologie – reflectate pe indicele de vascozitate serica

 

Boli cardio-vasculare – Cardiologie


Factorii care intervin in determinarea vascozitatii sangelui pot contribui la instalarea sau agregarea conditiilor care duc la boli cardio-vasculare. Cresterea vascozitatii sangelui poate determina o reducere a debitului cardiac si cresterea rezistentei periferice [4].

In cazul bolilor cardio-vasculare deja instalate, investigarea vascozitatii poate furniza informatii privitoare la severitatea leziunilor si a tendintelor evolutive ale bolii.

Insuficienta cardiaca ce insoteste un infarct de miocard este agravata de cresterea vascozitatii, ca si de valorile crescute ale hematocritului si fibrinogenului.

In plus, o evaluare a vascozitatii sanguine poate fi utila in urmarirea efectelor tratamentului aplicat in aceste boli, iar normalizarea factorului de vascozitate este un mijloc de tratament aditional.

Si in HTA sunt implicati o serie de factori care intervin in determinarea vascozitatii sanguine: modificarea vascozitatii interne eritrocitare corelata cu scaderea deformabilitatii conduc la o crestere a vascozitatii plasmatice, cat si a hematocritului. In plus, se asociaza o stare de hipercoagulabilitate sanguina legata de o crestere a agregabilitatii eritrocitare si a rigiditatii crescute a eritrocitelor. Aceste modificari devin un factor aditional de crestere a presiunii arteriale in conditiile unei circulatii dificile si solicita un efort mecanic cardiac mult sporit.

Hipercolerolemia, considerata un factor de risc in cardiopatia vasculara, creste semnificativ vascozitatea sanguina. [4]

 

Neurologie


Cresterea vascozitatii sanguine sau a unor factori care au rol in determinarea vascozitatii pot constitui un risc de atac ischemic cerebral. Tulburarile in microcirculatia centrala pot duce la alterarea peretelui vascular si la ruperea lui cu hemoragie consecutiva. Tot astfel de fenomene pot explica atacurile ischemice tranzitorii observate la bolnavii hipertensivi sau care prezinta alte tulburari cardio-vasculare.

 

Diabet


Studii de reologie a sangelui in diabetul zaharat au evidentiat o corelatie intre gradul de deformabilitate a eritrocitelor si continutul acestora in hemoglobina aglicozilata, cat si cu concentratia insulinei circulante.

La diabetici exista modificari ale plasmei (fibrinogen crescut), adezivitate si agregabilitate accentuata a trombocitelor si eritrocitelor care contribuie la cresterea vascozitatii totale a sangelui.

 

Hematologie


Modificarile proteinelor plasmatice (hiperproteinuria) sunt in relatie directa cu vascozitatea sanguina si serica. In aceasta grupa de patologii sunt cuprinse boala Waldenstrom, mielomul multiplu, crioglobulinemia.

La acesti bolnavi se observa o corelatie a simptomatologiei clinice cu o anumita valoare a vascozitatii serice care variaza individual, asa-numitul “prag simptomatic”.

Ca un corolar al tabloului clinic determinat de cresterea vascozitatii plasmatice este sidromul de hipervascozitate descris de Fahey [3],  care cuprinde: diateze hipervascozitate, dezordini neurologice, manifestari oculare si cointeresari cardiace, putand culmina cu coma hiperproteica ce pericliteaza viata pacientului.

 

Metoda directa cu efect imediat de influentare a vascozitatii sanguine este hemofereza (plasmatica, citofereza).


Un element foarte important pentru optimizarea curgerii sangelui este hematocritul. Sangele cu hematocrit mare, in special in conditii de stagnare, in teritorii vasculare de tip precapilar si capilar, isi pierde fluiditatea (apare ocluzia reologica).

Simpla sangerare fara inlocuirea masei sanguine este uneori suficienta pentru a reduce eficient hematocritul si a determina cresterea fluxului sanguin cerebral. Pe acest principiu se practica si hemodilutia preoperatorie cu scopul de a reduce riscul de accidente trombo-embolice postoperatorii, permitand, in acelasi timp, o reducere a pierderilor de masa eritrocitara in timpul interventiei chirurgicale.

In numeroase afectiuni hematologice este obligatorie practicarea plasmaferezei, a schimbului plasmatic si citoferezei. Cu acest scop se utilizeaza separatoare automate, avand ca principiu centrifugarea sau filtrarea.

In categoria afectiunilor care beneficiaza de hematofereza sunt cuprinse: sindroamele de hipervascozitate, crioglobulinemiile, aglutinine la rece cu titru ridicat, hipergamaglobulinemiile policlonale, sindroamele policitemice, leucemii cu numar mare de blasti, trombocitemia, hiperagregabilitatea trombocitara, boli imune cu CIC etc. [6]

 

Concluzii:


Cercetarea vascozitatii serice este utila in orice situatie in care se banuieste ca ar putea fi marita si implicata in patogenia afectiunii. De asemenea, ar putea fi urmarita pentru evaluarea efectului tratamentului sau al cursului evolutiv al bolii.

In concluzie, indicele de vascozitate serica constituie un parametru util atat in investigarea diagnostica, dar si pentru initierea unui tratament reologic corector. In plus, ramane in continuare un subiect de cercetare interdisciplinara.

 

Bibliografie selectiva:

  1. BENSON B., Plasma viscosity versus erythrocyte sedimentation. European Clinical Laboratory, 2005, 23, p. 10 – 11
  2. ERNST E., MONSHAUSEN Ch., MATRA A., Blood viscosity. A comparative study on three rotational instruments. Biorheology, 1985, 22, p. 471 – 475
  3. FAHEY J., BARTH W., SOLOMON A., serum hyper viscosity syndrome. Jama 1965, 192, p 120 – 123
  4. FUCHS I., Plasma viscosity in ischemic heart disease. American Heart J, 1984, 108, p 435 – 439
  5. MARCU I., GHITESCU M., Reologia sangelui, Ed. Medicala, 1987
  6. NYDEGGER U. E., Therapeutic Hemaphoresis, Ed. Karges – Benn, 1990
  7. TEODORESCU-EXARCU I., Fiziologia si fiziopatologia hemodinamicii, Ed. Medicala, 1985, Bucuresti

 

Testul Papanicolau si semnificatiile sale

$
0
0

Testul Papanicolau si semnificatiile saleAcest test relativ simplu poarta numele creatorului sau, dr. George Nicolas Papanicolau (1883-1962), iar de cand a devenit larg raspandit, frecventa cazurilor de cancer al colului uterin a scazut considerabil. Prima publicatie in domeniu a dr. Papanicolau, intitulata “O noua metoda de diagnosticare a cancerului”, a fost prezentata la o conferinta medicala relativ neinsemnata, in Battle Creek, Michigan, in 1928, dar a trecut, in general, neobservata. La jumatatea anilor ’40, conceptia lui, potrivit careia carcinoamele in stadiu incipient, care nu pot fi vazute cu ochiul liber, pot fi depistate printr-un frotiu vaginal, a devenit general acceptata. In prezent, testul Papanicolau este unul dintre cele mai frecvente teste in SUA si se considera ca datorita lui au fost salvate milioane de vieti, iar frecventa cancerului de col uterin a scazut cu 70%. Testul consta in prelevarea unei probe de celule de la nivelul colului uterin si examinarea lor la microscop, in vederea depistarii sau prevenirii cancerului de col uterin. Deoarece modificarile precanceroase apar la colul uterin cu ani de zile inainte de declansarea bolii, efectuarea in mod regulat a testului Papanicolau ajuta la descoperirea bolii intr-un stadiu vindecabil. Multe paciente imi spun ca recoltarea probei este asociata cu o senzatie “ciudata”, dar nedureroasa. Altele considera aceasta senzatie dureroasa sau neplacuta. Din fericire, procedura nu dureaza decat cateva secunde.

 

Se folosesc doua instrumente pentru recoltarea celulelor. Primul este o mica perie de plastic, cu o forma adaptata la forma colului uterin; este folosita pentru a preleva celule din partea exterioara a colului. Al doilea instrument, un fel de pensula asemanatoare periei de curatat sticle sau pentru curatarea pipelor, este aplicat pe partea interioara a colului, unde modificarile precanceroase sunt mai probabile. Este recomandabila recoltarea unei cantitati generoase de celule din aceasta regiune, iar pensula este mai eficienta decat un simplu betigas cu vata.

 

Mai demult, testele Papanicolau se efectuau prin stergerea pensulelor pe o lama de sticla si examinarea la microscop a probelor. Tehnicile recente presupun depunerea probelor intr-o solutie lichida, intr-un recipient de sticla. Medicul patolog centrifugheaza soutia, pentru a colecta celulele, apoi inchide celulele concentrate pe lama de sticla. Acest test se numeste test Papanicolau prin metoda AutoCyte; avantajul fata de metoda veche este faptul ca proba contine mai multe celule supuse examinarii.

 

Dupa efectuarea testului Papanicolau si posibila recoltare a secretiilor colului uterin, medicul va indeparta speculul pe cat de usor posibil. Daca este din plastic, il arunca, daca este din metal, este depozitat intr-un recipient pentru instrumentele care vor fi sterilizate.

 

Testul Papanicolau nu este un test definitiv, ci ofera niste indicii. Poate arata faptul ca totul este in ordine – celulele nu au un aspect canceros sau precancerous – sau ca unele celulele necesita o investigatie suplimentara. Testul nu va indica in mod invariabil ce fel de modificari au loc la nivelul celulelor din colul uterin, ci doar ca acestea exista. Majoritatea modificarilor relevate de test sunt benigne sau precanceroase si pot fi vindecate prin interventii minore.

 

Desi scopul principal al testului Papanicolau este depistarea celulelor anormale, care pot duce in final la aparitia cancerului de col uterin, acest test poate detecta, de asemenea, aproximativ 25% dintre cancerele endometrului, iar foarte rar, poate semnaliza existenta cancerului ovarian. In cei 25 de ani de experienta acumulata, am intalnit o singura data aceasta situatie.

 

Ioana, mama a patru copii, face un test Papanicolau care indica existenta unor celule cu aspect ciudat, deosebite de cele asociate de obicei cu cancerul de col uterin. Examenul pelvisului este normal, fara sa indice o masa neobisnuita in abdomen.
Initial, suspectez celulele anormale ca provenind din uter si efectuez un chiuretaj, prelevand fragmente din mucoasa uterina si trimitandu-le in laborator, pentru a fi examinate la microscop. Desi aceste probe nu contin celule anormale ale endometrului, ele indica existenta unor celule anormale asociate cu cancerul ovarian.
De vreme ce cancerul ovarian a devenit o posibilitate distincta, decid impreuna cu Ioana ca este necesara realizarea unei histerectomii. Se dovedeste ca din ovarele afectate au fost captate de trompele uterine celule canceroase, fiind purtate de acestea prin uter spre col. Ioana nu avea niciun fel de simptome, ceea ce este obisnuit in cazul cancerului ovarian. Astfel, rezultatele anormale ale testului Papanicolau au prevenit declansarea unei boli grave.

 

Depistarea unor boli cu transmitere sexuala este posibila prin investigarea secretiilor colului uterin. Deseori, daca o pacienta imi spune ca nu se protejeaza in timpul actului sexual, ii cer permisiunea sa prelevez probe, folosind o pensula lunga asemanatoare unui betigas cu vata pentru urechi. Probele pot fi analizate prin tehnici sofisticate de laborator, in vederea depistarii gonoreei sau a infectiei cu chlamydia. In jur de patru milioane de cazuri de chlamydioza apar anual, astfel incat este mai prudent sa aflii daca esti expusa acestui risc.
Medicul poate colecta probe din secretia vaginala, care sunt intinse pe o lama de sticla si analizate microscopic din punct de vedere bacterian. Anumite bacterii au asa-numitele celule-reper (celule de la suprafata vaginului, acoperite de bacterii) si pot fi depistate foarte simplu, prin vizualizare la microscop. Levura, care este un tip de ciuperca unicelulara, si parazitul tricomonas pot fi, de asemenea, detectate la microscop.

 

Este anormala sangerarea dupa testul Papanicolau?

 

O usoara sangerare dupa testul Papanicolau nu este neobisnuita, din cauza stergerii si frecarii colului uterin, in vederea recoltarii celulelor. La unele femei, sangerarea se manifesta sub forma de picaturi, la altele, sub forma unei scurgeri usoare. Cantitatea depinde de fragilitatea colului uterin, de tendinta celulelor de a se “farama”.

 

Cu ceva vreme in urma, un grup de cercetatori scandinavi au investigat un esantion de peste zece mii de femei. Cateva mii aveau carcinom in situ al colului uterin, un stadiu premergator cancerului de col uterin, in care exista celule anormale, dar care nu au tendinta sa se raspandeasca. Cercetatorii au urmarit evolutia acestor femei de-a lungul a 10 ani, fara sa intervina insa medical. O treime s-a vindecat spontan, iar celulele colului uterin au revenit la starea normala. O treime a ramas in acelasi stadiu. Evolutia celeilalte treimi a condus spre cancer.

 

Dr. Adelina Gruia, med. spec. medicina de familie

Boala Lyme: etiologie, epidemiologie, manifestari clinice si diagnostic

$
0
0

Boala Lyme: etiologie, epidemiologie, manifestari clinice si diagnosticRezumat

 

Boala Lyme este o infectie sistemica determinata de  Borrelia burgdorferi si transmisa prin muscatura de capusa. Poate mima alte afectiuni sistemice, ceea ce intarzie uneori diagnosticul si tratamentul adecvat. Raspunde bine la tratamentul prompt cu antibiotice per os. Stadiile tardive pot necesita antibiotice intravenos pe perioade mai mari. Serologia este utila pentru confirmare, insa in primele saptamani dupa inoculare este de obicei negativa.

 

Abstract

 

Lyme disease is a systemic infection caused by Borrelia burgdorferi and spread by tick-bite. Clinically, it can mimick multiple systemic diseases, which can unfortunately delay the correct diagnosis and treatment. If treated early on, it clears well with oral antibiotics, while late disease may need longer courses of parenteral antibiotics. While serology is helpful for confirmation, it is usually negative in the first few weeks after infection.

 

 

Definitie: Boala Lyme (BL) este o zoonoza ce are ca agent patogen Borrelia burgdorferi sensu lato, un complex de genospecii, dintre care cele mai frecvente in Europa sunt B. burgdorferi sensu stricto, B. afzelii si B. garinii. Deoarece simptomatologia este extrem de diversa boala a fost botezata si ”marele imitator” sau “boala cu o mie de fete”.

Scurt istoric

Numele afectiunii provine de la orasul Lyme, din Connecticut, SUA, unde a fost identificata initial (in 1975 mai multe cazuri de artrita atipica au atras atentia cercetatorilor; in 1977 s-a facut legatura cu vectorul, Ixodes scapularis iar in 1982 a fost descoperita bacteria cauzatoare).

In 1987 BL a capatat statut de boala raportabila, iar in 1997 a devenit disponibil primul vaccin pentru boala Lyme (retras de pe piata de catre producator in 2001).

Desi recent descoperita si studiata, se pare ca boala Lyme este de foarte mult timp prezenta printre noi: cu ocazia secventializarii ADN-ului lui Ötzi sau Omul de Similuan (o mumie veche de 5300 de ani) s-a identificat amprenta genetica a Borreliei burgdorferi, ceea ce il transforma pe acesta in  primul caz documentat de infectie [7].

Modalitatea de transmitere: La om infectarea se produce prin muscatura de capusa (in cazul in care aceasta e la randul ei infectata cu spirocheta) care transmite spirocheta in timp ce se hraneste cu sangele gazdei. Cu cat ramane mai mult timp atasata, cu atat creste probabilitatea de a transmite infectia.

Vectorul: capusele intra in clasa acarienilor, in Romania cel mai frecvent fiind implicata Ixodes ricinus.

Atat nimfele (forme imature) cat si capusele mature pot transmite infectia, insa majoritatea transmiterilor se datoreaza nimfelor, care sunt mici si au o muscatura nedureroasa, motiv pentru care e posibil ca persoana sa nu realizeze ca a fost muscata, neputand oferi acest detaliu semnificativ in cursul anamnezei (din totalul cazurilor confirmate de BL doar cca 50% isi amintesc de muscatura). [4, 9]

Daca este muscata o gravida, exista posibilitatea transmiterii infectiei catre fat [4].

Arealul de raspandire a BL e foarte vast, fiind prezenta pe toate continentele, cu exceptia Antarcticii. Sunt considerate endemice unele zone din Statele Unite, Canada si regiunea temperat-continentala a Eurasiei. In Europa, raportarile provin in special din Scandinavia si Europa Centrala.

Daca in America de Nord responsabile de transmiterea infectiei sunt  I. Scapularis si I. Pacifica, in Europa este vorba de I. Ricinus (capusa ce poate infesta caini, ovine, bovine etc).

In Romania, Ixodes ricinus poate fi prezenta practic in toata tara, si are doua varfuri de activitate: lunile martie-mai (nimfe) si un al doilea varf in septembrie-noiembrie (capuse mature).

Grupe populationale cu risc crescut

Pot fi afectati indivizi de orice varsta, insa frecventa e maxima pentru varste mai mici de15 ani si pentru intervalul 30-59 de ani.

Pot constitui factori de risc: locuinta plasata in apropierea regiunilor impadurite infestate cu capuse, anumite activitati recreationale (excursii in aer liber, pescuit, vanatoare etc) si unele ocupatii (ex: gradinaritul).

Incidenta bolii este in crestere, ceea ce se poate datora raspandirii afectiunii dar si cresterii constientizarii pericolului pentru sanatatea publica si instituirii unor programe organizate de testare.

Tabloul clinic: in absenta tratamentului adecvat, BL poate evolua in mai multe stadii:

Stadiul I (acut): stare pseudogripala, eritem migrator, limfocitom

Stadiul II (intermediar): afectare cardiaca, neuropatii, radiculonevrita, artralgii, mialgii

Stadiul III (cronic): artrita, acrodermatita cronica atrofianta, afectare a sistemului nervos central

Eritemul migrator este o eruptie eritematoasa in jurul locului unde a fost muscatura, ce imbraca uneori  un aspect tipic, ”in tinta” cu marginea de culoare mai inchisa (margine activa). Aspectul ”in tinta” e un indiciu clinic valoros, insa din pacate nu este atat de frecvent. Eritemul debuteaza variabil, la cateva zile – saptamani de la muscatura, crescand apoi intr-un ritm de cativa cm pe saptamana, cu clarificare centrala. Variabil, pe zona eritematoasa pot aparea modificari echimotice, bule, descuamare discreta. Poate asocia prurit, senzatie de arsura locala, limfadenopatie locoregionala. Atinge dimensiuni variabile  (de la cativa pana la cateva zeci de cm). [1, 2]

In absenta tratamentului, eritemul poate dura cateva saptamani, apoi dispare sau doar paleste, fiind posibile recaderi.

Uneori eritemul initial poate asocia leziuni eritematoase secundare in diferite regiuni ale corpului.

Limfocitomul boreliozic (limfocitoma cutis, limfadenia cutanata benigna sau pseudolimfomul Spiegler Fendt) poate aparea in apropiere de locul muscaturii si are ca localizari preferentiale: lobul urechii, areolele mamare, scrotul, extremitatile. De regula e o leziune solitara (de tip nodul sau placa), eritematoasa sau brun eritematoasa, de cativa cm (3-5), in general asimptomatica. [2, 3]

Tot in faza acuta pot aparea eritem malar (in cazurile febrile), eruptii difuze maculo-papuloase, urticarie, vasculita urticariana, paniculita septala etc. [2, 3]

Odata intrate in organism, spirochetele disemineaza de la poarta de intrare (locul muscaturii) pe cale sangvina, limfatica si cutanata, rezultand semne si simptome de organ.

Manifestarile neurologice timpurii includ meningita limfocitara, neuropatii ale nervilor cranieni (in special cu paralizia nervului facial) si radiculonevrite senzitive sau motorii; cele musculoscheletale – artralgii si mialgii migratoare; cele cardiace sunt rare in aceasta faza, dar micocardita si blocul atrioventricular tranzitor nu sunt excluse. [3]

Ulterior, in stadii tardive pot aparea semne si simptome datorate invaziei sistemului nervos central, musculaturii, cordului si restului sistemului circulator, tegumentului etc.

O manifestare comuna in acest stadiu este tumefierea intermitenta si dureroasa a uneia sau mai multor articulatii mari.

Afectarea neurologica poate merge de la polineuropatie axonala pana la encefalopatie.

Tot tardiv apare si acrodermatita cronica atrofianta, cu predilectie pentru extremitati, in special cele inferioare. Initial, in faza inflamatorie (luni → ani) apar placi eritematoase cu crestere lenta, localizate sau mai difuze, de obicei pe una din extremitati (tipic pe suprafetele de extensie si periarticular), asociind edem variabil. In evolutie dezvolta atrofie, tegumentul capatand un aspect de ”foita de tigara”. Ocazional morbiditatea asociata e impresionanta, cu modificari fibrotice sau sclerotice – noduli si benzi fibroase periarticulare ce pot limita miscarea articulatiei. Patognomonic se dezvolta ”banda ulnara”. [2, 3]

Diagnosticul diferential

Deoarece tabloul clinic poate fi inselator, Boala Lyme poate fi confundata cu alte afectiuni, de exemplu poliartrita reumatoida, scleroza multipla, fibromialgia, ADHD, depresia, ipohondria etc. Cum acestea nu presupun tratament cu antibiotice, infectia continua sa afecteze organismul nestingherita.

Leziunile cutanate trebuie deosebite de multiple alte afectiuni. (Tabelul 1).

 

Tabelul 1

Tipul de leziune cutanata in cadrul BL Diferentiale clinice
Eritemul migrator

 

leziunile secundare

Intepaturi de insecte (ex: paianjen), celulita, eritem polimorf, eritem fix postmedicamentos, tinea corporis

Sifilis secundar, pitiriazis rozat, eritem polimorf, urticarie

Limfocitoma cutis Pseudolimfoame sau limfoame cutanate
Acrodermatita cronica atrofianta Modificari din cadrul insuficientei vasculare periferice a membrelor inferiore, tromboflebita
Leziunile fibrotice Tofi gutosi, eritem nodos, eritem indurat, noduli reumatoizi

 

Confirmarea paraclinica se bazeaza in general pe evaluarea raspunsului imun al organismului – nivelul de anticorpi (desi ”standardul de aur” pentru identificarea unei infectii bacteriene este cultura, in cazul BL aceasta metoda nu e practica, deoarece borelia creste prea incet).

Testele indirecte sau serologice disponibile determina anticorpii specifici de tip Ig M si IgG anti Borrelia si se efectueaza in doi timpi:

I. Test screening, de obicei ELISA (sensibilitate mare)

II. Test de confirmare de tip western blot (specificitate mare) practicat in cazurile cu valori pozitive sau inconcludente la ELISA.

Valorile se determina din ser, insa in anumite situatii – neuroborelioza – este necesara evidentierea producerii intratecale de anticorpi, prin calcularea unui raport (Ac din LCR/Ac din ser).

Initial predomina IgM, in timp ce in stadiile tardive se pot depista titruri mari de IgG, IgM fiind foarte rar detectabil.

Testele directe includ:

- microscopia in camp intunecat

- izolarea microorganismului prin cultura pe medii speciale (Kelly modificat)

- teste de biologie moleculara – PCR (depistarea ADN boreliozic), teste de depistare a antigenelor bacteriene.

Testele directe sunt in general rezervate pentru eritemul migrator, acrodermatita cronica atrofianta, artrita – deoarece probabilitatea pozitivarii e mai mare cand se folosesc probe tisulare sau lichid sinovial.

Examenul histopatologic se poate practica pentru eritemul migrator (cand arata un infiltrat inflamator bogat in plasmocite; in cca 40% din cazuri pot fi evidentiate spirochetele prin coloratii speciale – Warthin-Starry) sau in dermatita cronica atrofianta (in stadiile tardive devine evidenta atrofia; ocazional pot fi evidentiate spirochete).

In functie de manifestarile clinice si de stadiul de boala, diagnosticul se stabileste pe baza unei combinatii de date epidemiologice, clinice si paraclinice. (Tabelul 2).

 

Tabelul 2

Date epidemiologice Date clinice Date paraclinice
Eritemul migrator ٧

(muscatura recenta de capusa, zona endemica)

٧ +/-

IgM initial si la 3-6 saptamani

(HP, cultura)*

Limfocitom boreliozic +/- ٧ ٧

initial si la 3-6 saptamani: IgM crescute sau crestere in dinamica a IgM/IgG

(HP, PCR/cultura)*

Neuroborelioza acuta +/- ٧ ٧

IgM si IgG din ser si din LCR

(cultura din LCR)*

Afectare cardiaca +/- ٧ ٧

IgM sau IgG crescute, sau crestere in dinamica a valorilor IgG

( HP + cultura, examinarea la microscopul cu camp intunecat, PCR)*

Artrita Lyme +/- ٧ ٧

valori mari IgG

(prelevare lichid sinovial → cultura, examinare la microscopul cu camp intunecat, PCR)*

Acrodermatita cronica atrofianta +/- ٧ ٧

valori mari IgG

(HP, cultura, microscopie in camp intunecat)*

Neuroborelioza cronica +/- ٧ ٧

LCR: pleiocitoza limfocitara, IgM, IgG crescut, monitorizare in dinamica la 3 luni

* = nu se folosesc de rutina

HP = examen histopatologic

LCR = lichid cefalorahidian

 

Concluzii: Pentru leziuni acute diagnosticul se formuleaza pe baza suspiciunii clinice (aspect) si epidemiologice (muscatura, zona endemica), fiind initiat imediat tratamentul, fara a astepta confirmarea serologica.

Rezultatele vor fi intotdeauna intepretate in context clinic, tinand cont de posibilitatea de fals pozitive sau fals negative (ex: in primele 4-6 saptamani dupa expunere organismul poate sa nu dezvolte un raspuns imunologic suficient de intens pentru pozitivarea testelor). Frecvent este necesara testarea in dinamica pentru a obtine rezultate concludente.

(va urma)


Bibliografie:
1. D. J. Gawkrodger – “Dermatology – an Illustrated Colour Text” 3rd edition, 2003
2. T. B. Fitzpatrick, R. A. Johnson, K. Wolff – “Color Atlas and Synopsis of Clinical Dermatology”, Hill McGraw, 1997
3. Rook’s Textbook of Dermatology, 7th ed., edited by T. Burns, S. Breathnach, N. Cox, C. Griffiths
4. www.lymedisease.org
5. www.cdc.gov – ”Recommendations for the Use of Lyme Disease Vaccine Recommendations of the Advisory Committee on Immunization Practices (ACIP)”, 1999
6. www.cdc.gov
7. Stephen S. Hall – ”Iceman Autopsy”, noiembrie 2011, ngm.nationalgeographic.com
8. Bolognia JL, Jorizzo JL, Rapini RP – ”Dermatology”, 2nd ed., 2007, St. Louis: Mosby.
9. ”Zoonoses Report UK 2009”, Department for Environment, Food and Rural Affairs (Defra), ianuarie 2011
10. Wendy Fox – ”Tick-Borne Disease, Risk and Reality”, BADA-UK, 2010

DUREREA PELVIANA IN PRACTICA GINECOLOGICA

$
0
0

DUREREA PELVIANA IN PRACTICA GINECOLOGICADr. Veronica Stanciu,

Medic specialist obstetrica-ginecologie Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti, Asistent Universitar UMF “Carol Davila”

 

Rezumat

 

Uterul si anexele  prezinta inervatie comuna cu ileonul terminal, sigmoidul, colonul si rectul. Din aceasta cauza, diagnosticul diferential al durerii de cauza ginecologica si gastrointestinala este dificil.

Durerea pelviana acuta, ciclica si cea cronica reprezinta un mare procent din acuzele ginecologice si se numara printre cele mai solicitante probleme cu care se confrunta medicul practician. Durerea acuta este intensa si caracterizata prin instalare brusca, crestere rapida in intensitate si durata scurta. Durerea ciclica este asociata cu ciclul menstrual. Dismenoreea sau menstruatia dureroasa este cea mai frecventa forma de durere ciclica si se prezinta sub doua forme: primara si secundara. Durerea pelviana cronica este durerea cu durata mai mare de sase luni. Durerea acuta apare frecvent in asociere cu raspunsuri autonome profunde: greata, varsaturi, anxietate.(1)

 

Abstract


The uterus, cervix and adnexa share the same visceral inervation as the lower ileum, sigmoid, colon and rectum. Signals travel via sympathetic nerves to spinal cord segments T10 through L1. Because of this shared pathway, distinguishing between pain of gynecologic and gastrointestinal origin is often difficult. (2)

Gynecologic pain can be acute, recurrent and chronic. Acute pain due to ischemia or injury to a viscus is accompained by anatomic reflex responses such as nausea, vomiting, restlnessness and sweating. Chronic pelvic pain is defined as continuous or noncyclical pelvic pain of longer than six months duration that localize to the anatomic pelvis and is of sufficient severity to cause functional disability or lead to medical care . It forms the indication for 18% of all hysterectomies and 40% of gynecological laparoscopies. (3) Recurrent pelvic pain is associate with menstruation: primary dysmenorrhoea and secondary dysmenorrhoea.

Durerea pelviana acuta, ciclica si cea cronica reprezinta un mare procent din acizele ginecologice si se numara printre cele mai solicitante probleme cu care se confrunta medicul practician. Durerea acuta este intensa si caracterizata prin instalare brusca, crestere rapida in intensitate si durata scurta. Durerea ciclica este asociata cu ciclul menstrual. Dismenoreea sau menstruatia dureroasa este cea mai frecventa forma de durere ciclica si se prezinta sub doua forme: primara si secundara. Durerea pelviana cronica este durerea cu durata mai mare de sase luni. Durerea acuta apare frecvent in asociere cu raspunsuri autonome profunde: greata, varsaturi, anxietate.

Fiziopatologia durerii pelviene acute implica prezenta mediatorilor inflamatiei in concentratii ridicate, ca rezultat al infectiei, ischemiei sau iritatiei mecanice. In schimb, durerea pelviana cronica este frecvent de etiologie necunoscuta. (1)

 

Cauze ginecologice ale durerii pelviene acute


Stabilirea precoce a diagnosticului de durere pelviana acuta este critica, deoarece intârzierea acestuia conduce la cresterea morbiditatii si mortalitatii.

  • Sarcina ectopica

Sarcina ectopica se defineste prin implantarea fetusului in afara cavitatii uterine. 95% dintre sarcinile ectopice se dezvolta la nivelul trompelor uterine. Sarcina extrauterina determina durere prin dilatarea acuta a tubei uterine. Daca aceasta se rupe, durerea abdominala se atenueaza temporar si este inlocuita de durere abdominala si pelviana generalizata, pe masura ce se dezvolta hemoperitoneul. Triada simptomatica clasica a sarcinii extrauterine include durere, amenoree (6-8 saptamâni), sângerare vaginala. Prezenta unei mase la nivelul fundului de sac poate produce senzatie imperioasa de defecatie, sângerarea intraabdominala irita diafragmul, ceea ce duce la aparitia durerii in umarul drept. Când hemoragia este semnificativa, apar ameteala si sincopa. Testele de sarcina, ecografia vin in sprijinul depistarii sarcinii ectopice, nediagnosticarea acestora fiind rara. Sarcina ectopica poate fi tratata medicamentos sau chirurgical. Ambele metode sunt eficiente, alegerea depinde de circumstantele clinice, localizarea sarcinii ectopice si resursele disponibile.(1)

  • Formatiuni anexiale

Chisturile functionale (folicular, de corp luteal) sunt cele mai comune chisturi ovariene si se rup mai usor decât neoplasmul. Chistul de corp luteal hemoragic se formeaza in faza luteala a ciclului menstrual. Ruperea acestui chist determina fie o sângerare redusa, ceea ce produce o durere minima, fie o hemoragie franca cu hemoperitoneu si soc hipovolemic.Tratamentul, in acest caz, este chirurgical. De asemenea, se pot rupe chisturile ovariene, cele mai frecvente fiind chisturile dermoide, chistadenoamele, endometrioamele. In acest caz, durerea apare prin iritatie peritoneala, pierderea de sânge este minima. Tratamentul urmareste indepartarea chistului.(1)

  • Torsiunea ovariana

Chisturile ovariene (cel mai frecvent, chistul dermoid) pot duce la modificarea anatomiei axiale ovariene si astfel apare torsiunea pediculului vascular al ovarului, tubei uterine, ceea ce determina ischemie si instalarea rapida a durerii pelviene acute. Instalarea torsiunii si durerii abdominale coincid cu exercitiul fizic, cu contactul sexual. De obicei, apar reflexe autonome: greata, varsaturi, anxietate. Cel mai important semn este prezenta unei mase pelviene. Tratamentul este chirurgical.

  • Boala inflamatorie pelviana acuta

Salpingo-ooforita acuta este o infectie polimicrobiana data de agenti patogeni transmisi pe cale sexuala (Neisseria, Gonorrhea sau Chlamydia trachomatis) si consta in colonizarea ascendenta cu bacterii vaginale aerobe si anaerobe. Salpingo-ooforita gonococica se manifesta prin instalarea acuta a durerii pelviene ce creste in intensitate odata cu miscarea, febra, secretie vaginala purulenta si, uneori, greata si varsaturi. Salpingo-ooforita cu chlamydia prezinta un debut insidios. Semnul cel mai important este sensibilitatea la mobilizarea cervicala si sensibilitatea anexiala bilaterala. Alaturi de acesta, apare si sensibilitatea abdominala inferioara. Diagnosticul este sustinut de prezenta febrei, leucocitoza, culturi pozitive la nivelul cervixului, cresterea vitezei de sedimentare a hematiilor, proteina C reactiva crescuta. Tratamentul antibiotic poate fi ambulator, pentru boala inflamatorie pelviana necomplicata, sau antibiotic intravenos cu spitalizare.

  • Abcesul tubo-ovarian

Abcesul tubo-ovarian rupt reprezinta o urgenta chirurgicala cu potential letal, socul endotoxic dezvoltându-se rapid. De obicei sunt bilaterale, dar uneori pot fi si unilaterale. Pacienta prezinta durere abdominala cauzata de inflamatia peritoneala.

  • Leiomioamele uterine

Durerea pelviana acuta apare atunci când miomul degenereaza, se torsioneaza. Degenerarea se produce secundar unei intreruperi a aportului sanguin cauzat de cresterea rapida asociata cu sarcina. Torsiunea apare in cazul unui miom subseros pedunculat. Daca un leiomiom submucos devine pedunculat, uterul se va contracta intens, durerea colicativa fiind asociata cu sângerarea. Tratamentul in acest caz este rezectia transcervicala histeroscopica.(1)

 

Durerea pelviana ciclica


Dismenoreea este o afectiune ginecologica frecventa ce afecteaza aproximativ 50% din femeile cu ciclu menstrual.

  • Dismenoreea primara este durerea menstruala in absenta patologiei pelviene. Este specifica femeilor tinere, dar poate persista pâna in decada a cincea de viata. Este posibila o ameliorare a simptomelor in urma nasterii.(3) Durerea debuteaza, de obicei, cu câteva ore inainte sau imediat dupa instalarea perioadei menstruale si poate dura pâna la 72 de ore. Durerea este asemanatoare celei din timpul travaliului, colicativa, suprapubiana si poate fi insotita de durere lombosacrala, greata, varsaturi, diaree. Pentru diagnostic, este necesara confirmarea naturii ciclice a durerii. Peste 80% din paciente au raspuns excelent la tratamentul cu inhibitorii de prostaglandina (4,5), cauza dismenoreei primare fiind productia crescuta de prostaglandine endometriale. Contraceptivele orale pot fi folosite cu aceeasi eficienta. La peste 90% din femei vor determina o ameliorare a simptomatologiei. (6) Numeroase studii au evidentiat ca fiind eficiente acupunctura si stimularea nervoasa transcutanata. (7) Un alt tratament, folosit rar in dismenoreea severa fara endometrioza prezenta, este ablatia nervoasa uterina laparoscopic.
  • Dismenoreea secundara este menstruatia dureroasa in prezenta unei patologii subiacente. Cele mai frecvente cauze sunt endometrioza, adenomioza si dispozitivul intrauterin. Durerea debuteaza frecvent cu  1 – 2 saptamâni inainte de menstruatie si persista timp de câteva zile dupa incetarea sângerarii. Mecanismele ce stau la baza sunt diverse si incomplet elucidate, cauzele par a fi productia in exces de prostaglandine sau contractiile uterine hipertonice. Managementul dismenoreei secundare consta in tratarea afectiunii subiacente.(1)
  • Endometrioza se caracterizeaza prin prezenta si proliferarea tesutului endometrial in afara cavitatii uterine. Pacienta prezinta durere pelviana si asociaza dismenoree, despareunie si dischezie.
  • Adenomioza reprezinta dezvoltarea endometrului in interiorul musculaturii uterine. Durerea debuteaza frecvent cu o saptamâna inainte de instalarea menstruatiei si dispare dupa incetarea sângerarii. Adenomioza, endometrioza si leiomioamele uterine coexista frecvent. Vârsta medie a femeilor simptomatice este de 40 de ani sau mai mare. Interventiile chirurgicale uterine anterioare cresc riscul de adenomioza. (8) Simptomele asociate, tipice adenomiozei, sunt sângerarea menstruala foarte abundenta sau prelungita si dismenoreea. Tratamentul depinde de vârsta pacientei si include agenti antiinflamatori nesteroidieni, contraceptive orale, suprimarea menstrei. Ca ultima optiune este tratamentul chirurgical, histerectomia.
  • Mittelschmerz reprezinta durerea asociata cu ruperea unui folicul ovarian in momentul ovulatiei. Durerea pelviana apare la mijlocul ciclului si este determinata de cantitatea redusa de sânge din cavitatea peritoneala si de concentratiile inalte de prostaglandine. Durerea este usoara sau moderata si autolimitanta.

 

Cauze ginecologice ale durerii pelviene cronice


Pacientele cu durere pelviana cronica prezinta adesea anxietate si depresie, iar viata sociala, ocupationala este, de obicei, alterata. 60–80% dintre laparoscopiile efectuate pentru durere pelviana cronica nu au patologie intraperitoneala si nici nu prezinta o anomalie tisulara corelata cu durerea. (1) Cauze nonginecologice frecvente sunt sindromul de intestin iritabil, cistita interstitiala, sindromul miofascial al planseului pelvian sau al peretelui abdominal, sindromul de incarcerare nervoasa. Endometrioza si aderentele sunt cele mai frecvente conditii ginecologice detectate prin laparoscopie.

  • Endometrioza este evidentiata laparoscopic la 15-40% din pacientele la care se practica laparoscopia. (9) Etiologia durerii nu este inca bine stabilita, nu exista o relatie intre severitatea durerii si stadiul leziunilor endometriale. Leziunile infiltrative profunde ale septului rectovaginal si productia de prostaglandine pot declansa durerea.
  • Aderentele

Durerea abdominala nonciclica nu e insotita de sângerare vaginala. Cele mai multe femei cu aderente au suferit o interventie chirurgicala anterior si o posibila alterare a peretelui abdominal. Liza aderentelor se indica numai dupa o evaluare multidisciplinara atenta. Studii au raportat o ameliorare a simptomatologiei la 2/3 din pacientele cu durere pelviana cronica.(10)

  • Congestia pelviana

Simptomele specifice congestiei pelviene includ durerea lombara si abdominala inferioara, dismenoree secundara, dispareunie, sângerare uterina anormala, oboseala cronica. Durerea apare odata cu ovulatia si dureaza pâna la sfârsitul menstruatiei.

  • Boala inflamatorie pelviana cronica

Infectiile atipice sau partial tratate pot sa nu fie asociate cu febra sau cu semne peritoneale. Durerea pelviana nonciclica, dispareunia, dismenoreea sunt simptomele bolii subclinice. Salpingo-ooforita subacuta sau atipica reprezinta o sechela a infectiei cu chlamydia si mycoplasma. Durerea apare ca urmare a infectiei si aderentelor.

  • Sindromul de ovar restant

Durerea pelviana cronica poate fi cauzata de sindromul de ovar restant la pacientele la care s-a practicat histerectomie si salpingo-ooforectomie bilaterala. Acest sindrom este cauzat de tesutul cortical ovarian rezidual. Durerea pelviana apare frecvent in asociere cu momentul ovulatiei sau al fazei luteale.

La pacientele fara patologie evidenta sau patologie al carui rol este echivoc in etiologia durerii se prefera terapia multidisciplinara: consult ginecologic, psihologic si anesteziologic. Se recomanda asocierea dozelor reduse de antidepresive cu terapia comportamentala pentru reducerea utilizarii antialgicelor. (1)

 

BIBLIOGRAFIE
[1]  Jonathan S. Berek, Eli Y. Adashi, Paula A. Hillard – Novak Ginecologie – editia a 12-a;
[2]  Jones HW, Jones GS – Pelvic pain and dysmenorrhoeal;
[3]  Weissman AM, Hartz AJ, Hansen MD, Johnson SR – The natural history of primary dysmenorrhoea:  a longitudinal study BJOG Apr. 2004;
[4] Rakin AJ – Gynecologic pain in the clinic: is there link with the basic research?, 1995;
[5] Bonica JJ – Neurophyziologic and pathologic aspects of acute and cronic pain, 1977;
[6] Cehn WY, Dawood MY – Prostaglandin levels in menstrual fluid of nondysmenorrheic and dysmenorrheic subjects with and without oral contraceptive or ibuprofen therapy, 1980;
[7] Proctor ML, Smith CA, Farquhar CM, Stones RW – Transcutaneous electrical nerve stimulation and acupuncture for primary dysmenorrhoea. Cochrane Database, syst.rev.2002 ;
[8] Panganamanula UR, Harmanli OH. Isic, Akbay EF, et all – Is a prior uterine surgery a risk factor for adenomyosis? Obstet. Gynecol. Nov. 2004
[9] Vercellini P, Fedele L, Molteni P, et all – Laparoscopy in the diagnosis of gynecologic chronic pelvic pain. Obstet. Ginecol. 1990
[10] Chan CL, Wood C. – Pelvic adhesiolysis – the assessment of symptom relief by 100 patients, Aust. NZJ  Obstet. Gynecol. Nov. 1985

INTOXICAŢIA CU PLUMB

$
0
0

INTOXICATIA CU PLUMBProf. univ. dr. Radu Macovei
Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti
Secţia ATI II-Toxicologie
Dr. Radu Tincu
Medic specialist ATI

 

REZUMAT

Plumbul este un metal greu ubicuitar răspândit în mediul înconjurător şi care nu are niciun rol fiziologic în sistemele biologice. Efectele asupra organismului uman variază între afectare cognitivă în cazul copiilor şi neuropatie periferică în rândul adulţilor. Cea mai importantă sursă de expunere este reprezentată de locul de muncă, în timp ce, pentru copii, sunt recunoscute şi alte surse (jucării). Intoxicaţia este, de obicei, rezultatul unei expuneri cronice.

 

ABSTRACT

Lead is a heavy metal witch is ubiquitous in our environment but has no physiologic role in biological systems. Its effectsupon human organism range from cognitive impairment in children to peripheral neuropathy in adults. Workplace is the most important surce of lead exposure but in children, other forms of environmental exposure seems to be the cause. The intoxicationis usually a result of chronic exposure.

 

Plumbul este un metal cu largă răspândire în mediul înconjurător. La început,  toxicitatea plumbului se urmărea doar pe date observaţionale, neputându-se obţine dozări plasmatice. Primele observaţii au fost legate de neurotoxicitatea pe care plumbul o produce ȋn organism. În 1763, Benjamin Franklin a descris pentru prima dată durerile abdominale şi neuropatia pe care acest metal le produce (1).

Despre intoxicaţia cu plumb se poate spune că se produce ȋn două moduri: expunerea profesională şi intoxicaţia accidentală. Cele mai frecvente sunt expunerile profesionale. A existat un vârf al acestui tip de expunere, odată cu revoluţia industrială, atunci când industria a ȋnceput să folosească pe scară largă plumbul.

În prezent, plumbul care poluează este rezultat de la carburanţii care ȋl conţin.

Plumbul se găseşte sub două forme: organic şi anorganic. Formele anorganice cele mai răspândite sunt: oxidul de plumb, carbonatul de plumb, iar dintre formele organice reţinem tetraetilul şi tretrametilul de plumb. Sunt, de asemenea, multe produse pe care le folosim ȋn gospodărie care conţin plumb. Vopseaua, carburanţii, unele componente ale jucăriilor, diferite piese de legătură din coliere, unele recipiente de depozitare pentru alimente.

Plecând de la ideea că unele jucării pot conţine componente realizate din plumb, se ridică problema expunerii copiilor la plumb. Este foarte important să cunoaştem compoziţia chimică a jucăriilor, iar unele jucării foarte atractive atât ca aspect, dar mai ales ca preţ  pot fi periculoase. Marii producători de jucării respectă reglementările legate de modul ȋn care construiesc obiectele destinate copiilor, mulţi dintre ei scriind pe etichete informaţii despre compoziţie. La copil, cea mai frecventă cale de intoxicaţie o reprezintă ingestia plumbului. Este frecventă în primii ani de viaţă, atunci când copilul ȋncepe să se joace şi când, ca orice copil, ȋncepe să “guste” din jucăriile care ȋl răsfaţă. Dacă obiectul cu plumb nu este eliminat din organism pe cale naturală, prin defecaţie, el putând rămâne blocat ȋn tubul digestiv, va reprezenta o sursă de expunere cronică. Copiii sunt mai sensibili la toxicitatea acestui metal. Sensibilitatea lor derivă din faptul că sistemul de detoxifiere este ȋncă imatur. Această imaturitate face ca organismul copilului să elimine cu dificultate metalul, fiind vulnerabil la apariţia semnelor de intoxicaţie.

Adulţii se expun cel mai adesea profesional. Cei care lucrează ȋn industria bateriilor, vopselurilor, minerit, industria de armament, olărit pot prezenta atât expunere profesională la plumb, cât şi intoxicaţii acute, unele din ele putând fi fatale.

Ce se ȋntâmplă când plumbul ajunge ȋn organism?

Din momentul ȋn care plumbul ajunge ȋn organism, fie pe cale respiratorie prin inhalarea vaporilor de plumb, fie pe cale digestivă, acesta ȋncepe să ȋşi manifeste toxicitatea. În primul rând, va acţiona la nivel enzimatic. Se poate vorbi despre o toxicitate enzimatică. Enzimele sunt molecule biologice mari, responsabile de numeroase reacţii biochimice care susţin viaţa. Sunt catalizatori ȋnalt selectivi care accelerează rata proceselor metabolice, de la digestie până la sinteza ADN-ului. Plumbul blochează o serie de enzime, iar prin blocarea lor determină anomalii la nivelul produşilor care ar fi trebuit să rezulte prin intervenţia acestor enzime. Un exemplu este inhibarea enzimelor care sunt implicate ȋn sinteza hemoglobinei. Hemoglobina este necesară pentru transportul oxigenului ȋn organism. Intoxicaţia poate fi acută, ȋnsemnând o expunere unică la o cantitate suficient de mare, capabilă să determine intoxicarea sau intoxicaţie cronică prin expuneri repetate la doze mici.

Semne şi simptome ale intoxicaţiei

Acestea depind de o serie de factori cum ar fi: reacţia individuală o organismului, tipul de expunere (durata), statusul nutriţional al individului, vârsta, susceptibilitatea genetică, alte boli concomitente. Simptomele, din păcate, sunt nespecifice, iar multe persoane, ȋn ciuda unor niveluri ridicate de plumb, nu au manifestări clinice. În cazul expunerii cronice, simptomele se dezvoltă ȋn timp, dar ȋn cazul intoxicaţiei acute ele apar imediat.

Debutul simptomelor este variabil. Pot apărea manifestări din sfera neurologică, dar acestea pot fi nespecifice, amânând punerea diagnosticului. Poate apărea insomnia, tulburări cognitive, tulburări de personalitate, halucinaţii. În situaţii mai grave, pot apărea convulsiile sau chiar starea de comă. Poate apărea encefalopatie plumbică, determinată de creşterea presiunii intracraniene prin prezenţa edemului cerebral, concretizată clinic prin convulsii, stare de letargie, comă. Pot apărea deficite de memorie. O altă manifestare neurologică este neuropatia motorie, descrisă prima oară de Benjamin Franklin.

Primele simptome pot fi din sfera gastrointestinală. Cel mai frecvent, apar dureri abdominale, greaţă, vărsături, lipsa poftei de mâncare, afectarea ficatului.

Prin blocarea enzimelor implicate ȋn sinteza hemului, apare anemia. Este o anemie normocromă, microcitară (2).

În cazul expunerii cronice, poate apărea afectare renală. Plumbul se poate depune la nivelul tubilor renali, unde afectează funcţia mitocondriilor. Mitocondriile sunt acele structuri celulare care generează energia necesară funcţionării organismului. Sunt supranumite “centralele de energie” ale organismului. Apar modificări ale compoziţiei urinei, decelabile ȋn sumarul de urină. S-a descris, de asemenea, “guta saturnină”, care are ca substrat fiziopatologic modificări ȋn eliminarea acidului uric. Prin afectarea rinichiului poate apărea hipertensiunea arterială.

Studiile recente arată faptul că plumbul interferă cu statusul oxidant şi antioxidant al organismului (3). Intoxicaţia cu plumb determină stres oxidativ prin creşterea nivelului de radicali liberi de oxigen, prin reducerea mecanismelor antioxidante. Afectarea acestor mecansime antioxidante se realizează tot prin mecansime enzimatice, care vizează enzime ca: glutation oxidază, superoxid dismutază. Plumbul creşte susceptibilitatea celulelor la agresivitatea speciilor reactive de oxigen prin afectarea structurii membranei celulare. Plumbul modifică balanţa oxidantă antioxidantă. Studiile recente ridică indicaţia suplimentării dietei cu antioxidanţi la pacienţii expuşi la plumb.

Diagnosticul

Diagnosticul poate fi sugerat de suspiciunea clinică de boală. În primul rând trebuie să căutăm posibilitatea unei expuneri accidentale sau profesionale la plumb. Discuţia cu pacientul este foarte importantă. În urma anamnezei se pot obţine date importante. Expunerea profesională este uşor de descoperit, mai dificil este să punem diagnosticul ȋn cazul unei intoxicaţii accidentale.

Plumbul are o distribuţie tricompartimentală:

  • ȋn sânge, 90% din plumb se găseşte ȋn hematii (globule roşii) cu timp de ȋnjumătăţire de 35 de zile;
  • 10% din plumb se găseşte ȋn ţesuturile moi, cu timp de ȋnjumătăţire 40 de zile;
  • principalul depozit de plumb ȋl reprezintă oasele (90% din cantitatea totală) cu timp de ȋnjumătăţire 20-30 de ani (4).

Testele de laborator sunt cele care măsoară cantitatea de plumb din organism (metoda de spectometrie de absorbţie atomică cu atomizare în cuptor de grafit). Măsurarea concentraţiei de plumb se realizează din sângele total. Este necesar, pentru a observa modificările conformaţionale ale elementelor din sânge, un examen frotiu periferic. Se pot măsura protoporfirinele eritrocitare, care sunt peste valorile normale. Plumbul se depune şi la nivel osos, de aceea este utilă o radiografie osoasă, care poate evidenţia modificări sugestive la nivelul metafizelor oaselor lungi, mai ales la copii. O radiografie poate fi indicată ȋn cazul ȋn care suspectăm că există un obiect de plumb care a fost ȋnghiţit, tot ȋn cazul copiilor. Plumbul poate fi măsurat ȋn urină, dar şi ȋn fecale.

Tratamentul

Prima recomandare după diagnosticarea expunerii sau intoxicaţiei la plumb este eliminarea sursei de expunere.

În funcţie de nivelul de plumb din organism sunt posibile mai multe abordări terapeutice, stabilite de medicul specialist. Există medicamente antidot, care se numesc generic chelatori de metale grele, ȋn cazul de faţă chelatori de plumb. Aceştia se administrează sub supraveghere medicală şi sunt corelaţi cu nivelurile plasmatice de plumb. Spuneam mai devreme despre faptul că plumbul induce stres oxidativ, deci unele studii arată importanţa terapiei antioxidante la pacienţi expuşi la acest metal. S-a evidenţiat faptul că suplimentarea vitaminei B6, E, zincului, vitaminei C (acid ascorbic), SAM (S-adenozil-L-metionină), NAC (N-acetilcisteină), acid alfa-lipoic este benefică la această categorii de pacienţi.

Un caz interesant de intoxicaţie cu plumb a fost acela al unui bărbat de 46 de ani, care a fost internat ȋn clinica noastră cu intoxicaţie severă cu plumb după ce a consumat timp de 2 luni ţuică obţinută ȋntr-un cazan ce conţinea plumb. Pacientul a fost adus la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti ȋn stare gravă, ȋn comă, necesitând asistare ventilatorie. Sub tratament specific, starea pacientului a fost favorabilă. Atragem atenţia pe această cale asupra riscului la care ne expunem dacă consumăm astfel de produse obţinute în mod ilicit şi fără avize sanitare.

 

Bibliografie:
(1)  Tratat de Terapie Intensivă – ediţia VI – Jean-Louis  Vincent
(2)  Tratat de Terapie Intensivă – ediţia VI – Jean-Louis  Vincent
(3)  Can Atioxidants be benficial in the treatment of lead poisoning? – Hande Gurer
(4)  Ghid de toxicologie clinică – V. Voicu, Radu Alexandru Macovei
(5)    Ragan R,Turner T. Working to prevent lead poisoning in children: getting the lead out. JAAPA, 2009;22(7):40-5
(6)  Pearce, JM (2007). “Burton’s line in lead poisoning”. European neurology
(7)    Timbrell, J.A., ed. (2008). „Biochemical mechanisms of toxicity: Specific examples”. Principles of Biochemical Toxicology (4th ed.).

FICATUL GRAS NEALCOOLIC

$
0
0

FICATUL GRAS NEALCOOLICDr. Laura Tribus
medic primar Medicina Interna si Gastroenterologie
Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti

Notiuni introductive. Definitie
Ficatul gras nealcoolic sau hepatopatia grasa nealcoolica reprezinta cea mai frecventa cauza de boala cronica hepatica la nivel mondial, ce cuprinde un larg spectru de manifestari clinico-biologice, reprezentate de steatoza simpla-acumularea de grasimi in ficat, in special trigliceride, sau steatohepatita, cea din urma cu potentiale evolutive diferite spre ciroza, respectiv carcinom hepatocelular si insuficienta hepatica terminala ce apar la pacienti in absenta consumului de bauturi alcoolice.

Inca din anul 1839, se discuta despre faptul ca: „acumularea de grasime in ficat reprezinta afectarea primara pe care se dezvolta ciroza” ; incepand cu 1962 ( Thaler ) s-au realizat progrese semnificative in definirea hepatopatiei grase nealcoolice, descrierea trasaturilor anatomopatologice si identificarea mecanismelor patogenice implicate. Termenul de steatohepatita a fost folosit pentru prima data de Ludwig in anul 1980 la Clinica Mayo, pentru a descrie pacientii cu trasaturi histologice de boala hepatica alcoolica, dar care nu au un istoric semnificativ de consum de bauturi alcoolice; de regula, pacientii erau femei, obeze, cu diabet zaharat, care negau consumul de bauturi alcoolice. Ulterior, termenul a fost modificat in boala hepatica grasa nealcoolica pentru a evidentia faptul ca acesta entitate cuprinde un spectru larg de manifestari, ce variaza de la steatoza, steatohepatita, la ciroza, respectiv carcinom hepatocelular.

Boala hepatica grasa nealcoolica este un diagnostic de excludere ce apare intr-un context anamnestic specific si este sustinut de unele date clinice, de laborator, imagistice sau histopatologice.

Se estimeaza ca:
-  boala hepatica grasa nealcoolica este intalnita la circa 20% din populatia generala;
-  20% dintre pacientii cu ciroza criptogenica-fara o cauza clara au drept etiologie boala hepatica grasa nealcoolica, iar
-  85% din pacientii cu cresteri ale transaminazelor serice au steatoza.

Multi pacienti cu steatoza sau steatohepatita raman nediagnosticati sau, uneori, desi corect diagnosticati sunt considerati, in mod eronat, a avea o patologie   „benigna”.

Cauze
S-a constatat ca, de cele mai multe ori, ficatul gras nealcoolic este asociat cu obezitatea, dislipidemia si diabetul zaharat in cadrul steatohepatitei primare, in timp ce, steatohepatita secundara apare dupa administrarea de medicamente precum: Amiodarona, glucocorticosteroizi, estrogenii de sinteza sau Tamoxifenul, dupa interventii chirurgicale, nutritia parenterala totala sau anomalii ereditare. In ultimele decenii, o data cu cresterea prevalentei obezitatii, a diabetului si a sindromului metabolic in populatia generala, boala ficatului gras nealcoolic a continuat sa afecteze un numar din ce in ce mai mare de adulti, adolescenti si chiar copii, cu cresterea morbiditatii si mortalitatii in randul acestora, avand, totodata, si un impact economic negativ.

Patogeneza. Mecanisme de aparitie
Ficatul gras nealcoolic se afla in stransa legatura cu componentele sindromului metabolic. Sindromul metabolic este asociat cu rezistenta la insulina, cu propagarea sistemica a inflamatiei, si, in cele din urma, fibroza.  Prezenta bolii ficatului gras nealcoolic influenteaza severitatea componentelor individuale ale sindromului metabolic, precum: hipertensiunea arteriala, diabetul zaharat, dislipidemia, ateroscleroza.

Tabloul clinic
Diagnosticul steatozei/stetohepatitei hepatice nealcoolice este pus deseori intamplator, cu ocazia unui examen de rutina, deoarece tabloul clinic al acestor pacienti este nespecific. Majoritatea pacientilor sunt asimptomatici sau, uneori, relateaza fatigabilitate sau discomfort la nivelul hipocondrului drept. S-a constatat ca intensitatea asteniei fizice nu se coreleaza cu severitatea leziunilor histopatologice ale bolii. Deseori, pacientii prezinta diverse trasaturi ale sindromului metabolic si pot fi: obezi, diabetici, dislipidemici sau hipertensivi. Examenul obiectiv nu deceleaza semne distinctive in hepatopatia grasa nealcoolica. Poate fi prezenta obezitatea de tip central sau pot fi intalnite semne ale sindromului de insulinorezistenta, in special la tineri, precum acanthosis nigricans-leziuni hiperpigmentare, papulomatoase ce confera pielii aspect catifelat. Majoritatea pacientilor – circa 60% – prezinta hepatomegalie cu consistenta usor crescuta, nedureroasa la palpare. Daca boala este diagnosticata in stadii avansate de evolutie si pacientii prezinta ciroza, exista stigmate cutanate de suferinta hepatica cronica sau semne ale hipertensiunii portale.

Explorari paraclinice
Diagnosticul de hepatopatie grasa nealcoolica-NAFLD/NASH-poate fi pus dupa excluderea celorlate cauze de boli hepatice ce determina modificarea testelor functionale hepatice, respectiv modificari imagistice, neexistand un consens daca biopsia hepatica este obligatorie pentru diagnostic. In ceea ce priveste testele serologice uzuale, mentionam ca nu exista teste specifice care sa poata face diferentierea intre steatoza simpla, steatohepatita sau ciroza. Deseori, pacientii prezinta citoliza hepatica, cu cresterea ALT si AST de aproximativ doua-trei ori fata  de limita superioara a normalului, insa citoliza hepatica nu se coreleaza cu severitatea steatozei sau fibrozei. De asemenea, exista pacienti ce prezinta valori serice in limite normale ale transaminazelor (20%), dar cu oscilatii periodice ale acestora. Deseori, glicemia este crescuta si exista modificari ale profilului lipidic in randul pacientilor cu sindrom metabolic. Testele neinvazive sunt o metoda alternativa a biopsiei hepatice pentru stadializarea si monitorizarea afectiunilor cronice hepatice. Au avantajul de a evalua ficatul in ansamblu, comparativ cu biopsia hepatica, ce examineaza numai un fragment limitat de ficat si, de asemenea, furnizeaza informatii despre functiile ficatului. Criteriile folosite pentru aprecierea severitatii bolilor hepatice prin alte metode in afara biopsiei hepatice nu sunt inca precizate. De-a lungul timpului, au fost evaluati mai multi biomarkeri in scopul diagnosticarii mai exacte a steatozei, dar mai ales a decelarii leziunilor necroinflamatorii, respectiv a fibrozei. Astfel, proteina C reactiva,  un reactant  de faza acuta,  este sintetizat in ficat si creste, nespecific in diferite boli inflamatorii ,iar studii recente au aratat  cresterea valorilor serice ale acesteia in steatohepatita.

Metodele imagistice folosite pentru diagnosticul hepatopatiei grase nealcoolice sunt: ecografia, ultrasonografia elastografica, ultrasonografia ARFI, tomografia computerizata, rezonanta magnetica nucleara. Desi aceste tehnici radiologice au acuratete crescuta in diagnosticarea steatozei moderate sau severe, sensibilitatea lor variaza in cazul pacientilor cu obezitate morbida. Cea mai accesibila metoda imagistica folosita pentru diagnosticul bolii ficatului gras nealcoolic este ecografia abdominala. Ecografic, ficatul steatozic apare hiperecogen, „stralucitor”. Cresterea ecogenitatii ficatului este difuza, usor de evidentiat prin comparatie cu ecogenitatea redusa a rinichiului sau splinei. Contrastul hepatorenal este un index ecografic util in cuantificarea steatozei hepatice. Ultrasonografia elastografica (tranzitorie) este o metoda mult mai sensibila pentru stadializarea fibrozei hepatice decat tehnicile folosite in mod curent si, cu ajutorul ei, se poate determina rigiditatea tesutului hepatic, stiindu-se, de altfel, ca rigiditatea ficatului este corelata cu gradul sau de fibroza. Tomografia computerizata -CT- si RMN sunt alternative imagistice utile diagnosticului de NAFLD dar limitate datorita costurilor mari  si informatiilor limitate ce le aduc.

Tratament
Desi „epidemia” obezitatii si a diabetului zaharat a depasit granitele etnice si geografice, crescand si incidenta bolii ficatului gras nealcoolic, putem afirma ca terapia hepatopatiei grase nealcoolice nu este standardizata, aceasta adresandu-se, in special, factorilor de risc ai acestui sindrom: rezistenta la insulina, dislipidemia, obezitatea, hipertensiunea arteriala. Interventiile terapeutice se adreseaza, mai ales, pacientilor cu steatohepatita, tinand cont de potentialul sau evolutiv spre fibroza hepatica. Managementul initial al hepatopatiei grase nealcoolice se refera la scaderea in greutate, prin schimbarea stilului de viata, respectiv exercitii fizice aerobe si dieta. Deoarece rezistenta la insulina este implicata in peste 80% din cazurile de  steatohepatita, scopul terapiei medicamentoase este sa cresca sensibilitatea la insulina. Biguanidele-reprezinta medicamentele de electie folosite la pacientii cu diabet zaharat tip II si obezitate. Amelioreaza insulinorezistenta, scazand gluconeogeneza si crescand captarea periferica a glucozei in muschi; de asemenea, amelioreaza rezistenta la insulina prin actiune anti TNF-α. Tratamentul hipolipemiant-este folosit la pacientii cu hepatopatie grasa nealcoolica, stiut fiind faptul ca hipertrigliceridemia si reducerea valorilor serice ale HDL-Colesterolului sunt trasaturi definitorii ale sindromului metabolic. Deoarece stressul oxidativ joaca un rol important in patogeneza multifactoriala a bolii ficatului gras nealcoolic au existat cateva studii realizate in scopul evaluarii eficientei tratamentului antioxidant in randul acestor pacienti. In prezent, se studiaza beneficiul administrarii acidului ursodeoxicolic, un hepatoprotector eficient, in tratamentul bolii hepatice nealcoolice. Biotehnologia a revolutionat spectrul farmacologic si a dat sperante in dezvoltarea a noi agenti terapeutici pentru tartamentul pacientilor cu NAFLD.  In prezent, se afla in desfasurare studii cu un inhibitor oral al caspazei, GS9450, la pacientii cu steatohepatita, stiut fiind ca, caspaza este o proteaza ce intervine in apoptoza hepatocitara ce conduce, in final, la steatohepatita.

In concluzie, putem spune ca, este necesara o intelegere mai buna a multiplelor mecanisme fiziopatologice ce stau la baza hepatopatiei grase nealcoolice pentru a elabora terapii tintite pentru prevenirea, respectiv, tratarea pacientilor cu steatohepatita nealcoolica, tinand cont, astfel, de potentialul ei evolutiv spre ciroza si complicatiile hipertensiunii portale.

 

Bibliografie

  1. Ludwig J, Viggiano TR, McGill DB, Nonalcoholic steatohepatitis: Mayo Clinic experiences with a hitherto unnamed disease. Mayo Clin Proc 1980; 55: 434- 8.
  2. Ong JP, Pitts A, Younossi ZM, et al. Increased overall mortality and liver-related mortality in non-alcoholic fatty liver disease. J Hepatol 2008; 49 (4): 608- 12.
  3. Obesity and Overweight. World Health Organization Web site. Accessed December 10, 2007.
  4. Ford ES, Giles WH, Dietz WH. Prevalence of the metabolic syndrome among US adults: findings from the Third National Health and Nutrition Examination Survey. JAMA 2002; 287: 356-9.
  5. Marchesini G, Bugianesi E, Forlani G, et al. Nonalcoholic fatty liver disease, steatohepatitis and the metabolic syndrome. Hepatology  2003; 37 (4)- 917-23.
  6. Clark JM, Brancati FL, Diehl AM. The prevalence and  etiology of elevated aminotransferase levels in the United States.  AM J Gastroenterol –  2003; 98 (5)- 960-7.
  7. McCoullough AJ. The epidemiology and risk factors of NASH. In: Farell GC, George J, Hall P, editors. Fatty liver disease: NASH and related disorders Oxford UK: Blackwell Publishing; 2005. P.  23-7.
  8. Weston SR, LeydenW, Murphy R. Racial and ethnic distribution of nonalcoholic fatty liver in persons with newly diagnosed chronic liver disease. Hepatology-   2005 ; 41(2): 372-9.
  9. Caldwell SH, Harris DM, Patrie JT. Is NASH underdiagnosed among African Americans? AM Gastroenterol-   2002;  97(6): 1496-500.
  10. Talvensaari KK, Lanning M, Tapainen P, et  al. Long –time survivors of chilhood cancer have an increased risk of manifesting the metabolic syndrome. J Clin Endocrinol  Metab 1996; 81 (8): 3051-5.

Hernia de disc lombara (HDL): diagnostic si tratament actual

$
0
0

Dr. Remus Iliescu, medic primar neurochirurg

Spitalul Clinic de Urgenta Sf. Pantelimon Bucuresti

Medic colaborator Spitalul Sanador

 

Rezumat

Hernia de disc lombara este o deplasare a discului intervertebral. Cele mai frecvente hernii de disc lombare apar la nivel L5-S1 si L4-L5.

Clinic se constata sciatica unilaterala, adica dureri ale coloanei lombare cu iradiere pe membrul inferior cu parestezii (amorteli) in degetul mare sau in calcai si degetele mici iar in unele cazuri, pareza de sciatic popliteu extern sau intern. Metoda imagistica de electie pentru diagnosticul herniei de disc lombare este rezonanta magnetica nucleara (RMN). Tratamentul HDL este medicamentos si chirurgical.

Tratamentul medicamentos se face cu antialgice, antiinflamatoare, miorelaxante, fizioterapie, kinetoterapie, iar cel chirurgical – prin abord transcanalicular deschis sau sub microscop operator, precum si prin abord intradiscal prin chimonucleoliza si chirurgie minim invaziva prin nucleotomie manuala percutana, discectomie lombara percutana, discectomie laser, discectomie endoscopica percutana.

 

Durerea de spate la nivelul coloanei lombare este a doua cea mai frecventa durere care necesita atentie medicala. Este cauza cea mai frecventa de dizabilitate la persoanele pana in 45 de ani. Numai 1% din pacientii cu dureri de spate ale coloanei lombare o sa aiba  sindrom de compresiune radiculara, adica durere si amorteli pe picior, si 1-3% au hernie de disc lombara.

Hernia de disc lombara apare prin hernierea posterolaterala a discului intre vertebre producand afectarea nervului sciatic sau prin hernierea centrala a discului rezultand  sindromul coada de cal. Cele mai frecvente hernii de disc lombare se produc la nivel L5-S1:45-50%, L4-L5:40-45%, L3-L4:5%.

 

Simptomatologia herniei de disc lombare

 

Hernia de disc lombara la nivel L5-S1 comprima radacina nervoasa S1. Durerea merge pe fata posterioara a coapsei si gambei pana in calcai. Pacientul are amorteli in calcai si degetele mici. Cand are pareza SPI, nu poate merge pe varfuri si nu are forta sa impinga degetele mici inainte. Hernia de disc lombara la nivel L4-L5 comprima radacina nervoasa L5.

Durerea merge pe fata posterioara a coapsei, coboara pe fata antero-laterala a gambei pana in glezna. Pacientul are amorteli in degetul mare. Cand exista pareza SPE, pacientul nu poate merge pe calcaie si nu poate ridica degetul mare. Hernia de disc lombara L3-L4 comprima radacina nervoasa L4. Durerea merge pe fata anterioara a coapsei pana la genunchi si coboara pe fata interna a gambei pana la maleola interna. Cand exista pareza de cvadriceps, pacientul nu poate urca sau cobori scarile sau stand intins la pat nu poate ridica coapsa piciorului.

Testul cel mai frecvent utilizat pentru declansarea durerii in hernia de disc lombara este testul Lasseque. Pacientul sta pe spate cu picioarele intinse pe pat. Medicul ridica piciorul in extensie si apare durerea la nivelul coloanei lombare.

 

Investigatii paraclinice

 

Evaluarea radiologica se face prin radiografie de coloana lombara, computer tomograf si rezonanta magnetica.

Radiografia de coloana lombara este normala la majoritatea pacientilor sub 50 ani si poate arata diverse anomalii congenitale cum este spina bifida oculta sau modificari degenerative cum ar fi osteofitele sau ciocuri sau micsorarea spatiului intervertebral, mai ales la L4-L5 si L5-S1.

Computerul tomograf (CT) si rezonanta magnetic nucleara (RMN) evidentiaza cel mai bine hernia de disc lombara. Pe CT dar mai ales pe RMN se vede deplasarea localizata a materialului discal. Dupa gradul deplasarii, poate fi protruzie, adica baza este mai mare decat extensia durala, extruzie, baza mai ingusta decat apexul, sechestrare, materialul discal deplasat nu mai are continuitate cu discul. Pe de alta parte, herniile de disc pot fi hernii continute (protruzii discale si hernii exteriorizate subligamentar) si hernii necontinute (hernii excluse sau sechestre).

Localizarea herniilor de disc: posterioara, care, la randul ei, este centrala sau paracentrala, posterolaterala: foraminala, laterala: extraforaminala, anterioara si intravertebrala sau noduli Schmorl.

Herniile de disc paramediene si foraminale comprima radacina care traverseaza foramenul (hernia discului L4-L5 comprima radacina L5), iar herniile de disc extraforaminale L4-L5 (laterale) comprima radacina L4.

Discografia este indicata in caz de discordanta clinico-radiologica (pacientii acuza lombalgie iradiata in fesa si picior cu semne de compresiune a radacinii nervoase, negative sau lipsite de claritate pe imaginile CT, RMN. Este efectuata cu scopul de a determina prezenta durerii discogene la un anumit nivel intervertebral.

 

Tratamentul HDL

 

Tratamentul herniei de disc lombare consta in tratament medicamentos si chirurgical.

 

Tratament medicamntos

1. Repaus la pat, maximum 7 zile. Prelungirea repausului la pat are consecinte psihice negative, deoarece pacientul are impresia de om bolnav.

2. Proceduri fizio-kineto-terapeutice. Aceste proceduri se recomanda pentru efectul relaxant muscular, antialgic si tonic general. Masajul, aplicarea locala de caldura (parafina, diatermice, ultrasunete) sau de frig (gheata si masajul cu gheata), precum si stimularea electrica nervoasa transcutanata sunt larg folosite in tratamentul conservator al durerilor de spate. Ele urmaresc controlul durerii si al procesului inflamator, refacerea amplitudinii miscarilor, precum si asimilarea exercitiilor fizice de catre pacient, in scopul continuarii acestora la domiciliu.

3. Medicatia antialgica. Aceasta medicatie este folosita in cazul durerilor lombare usoare sau moderate. Se recomanda paracetamolul in cantitate de 2-3 grame pe zi fractionat la 4-6 ore sau tramadolul de 50 si 100 mg, maximum 200 mg pe zi fractionat de 2-3 ori pe zi.

4.  Analgeticele opioide. Se prescriu pacientilor cu dureri intense: codeina 40-60 mg/ore. Se asociaza cu antiinflamatoare nesteroidiene (AINS). Opioide mai puternice se folosesc numai in cazuri speciale, cand celelalte mijloace terapeutice nu au dat rezultate. Aceasta medicatie trebuie folosita cat mai putin in regim ambulatory.

5. AINS au efecte antiinflamatorii si antialgice. In cazul pacientilor cu risc de a dezvolta leziuni digestive, se folosesc preparate cu actiune cat mai selectiva pe COX2: meloxicam (movalis) 7,5mgx2/zi, nimesulid (aulin) 100mgx2, celecoxib (celebrex) 100mgx2/zi.

Pentru a obtine o analgezie rapida, pot fi folosite preparate din grupul oxicamilor (piroxicam, flamexin) sau derivati de acid propionic (ketoprofen, tador). AINS se folosesc 2-4 saptamani.

6. Terapia injectabila locala se poate folosi concomitent cu metodele precedente. Se fac infiltratii paravertebrale in punctele dureroase cu amestec de xilina si diprofos sau dexametazona.

7. Preparate miorelaxante se folosesc in asociere cu AINS in perioada de contractura musculara. Acestea sunt clorzoxazona, miolastatul sau mydocalmul. Doza este de 50 mg de 3 ori pe zi.

8. Administrarea de anxiolitice si antidepresive.

9. Alte proceduri folosite in durerea lombara sunt reprezentate de: acupunctura, elongatii si terapie fizica manuala.

Pentru a preveni recurentele, pacientul trebuie educat in ceea ce priveste tipurile de miscari permise si interzise, dozarea efortului, protectia coloanei. La nevoie, se recomanda schimbarea locului de munca sau imbunatatirea ergonomiei acestuia. Pacientii cu status educational precar, cei deprimati, cu satisfactii profesionale reduse si cei care primesc compensatii materiale pe perioada episodului dureros acuza mai frecvent recurente ale bolii.

 

Tratamentul chirurgical al herniei de disc lombare

Scopul tratamentului chirurgical in HDL este disparitia durerii, asociata cu reducerea morbiditatii, conservarea anatomiei si pastrarea miscarii normale a segmentului afectat.

Indicatii:

  1. Daca tratamentul medicamentos nu da rezultate: 85% din pacientii cu HDL in puseu acut se vor ameliora fara operatie. Daca dupa 4-8 saptamani de la debut durerile si amortelile pe picior nu se amelioreaza, se va opera.
  2. In urgenta (in primele 48 de ore de la debut)
    1. sindrom coada de cal, produs de hernia de disc mediana cel mai frecvent avand canal vertebral stenozat. Se manifesta clinic prin tulburari sfincteriene: retentie urinara, adica pacientul nu mai poate urina, sau incontinenta urinara, adica pacientul pierde urina fara sa simta. Acelasi lucru se poate intampla la materii fecale cu retentie sau pierdere involuntara de materii fecale. Alte manifestari clinice sunt anestezie perianala, deficite motorii care cuprind mai multe radacini nervoase si tind sa progreseze spre paraplegie, sciatica unilateral sau bilateral, absenta reflexului achilean, disfunctii sexuale.

b. deficit motor progresiv (pareza EHL, SPE, SPI). Pareza sau plegia de durata foarte mare este o indicatie indoielnica de interventie chirurgicala de urgenta.

 

Tipuri de interventie chirurgicala in HDL.

  1. Aborduri transcanalare
  2. Aborduri intradiscale

 

  1. Abordurile transcanalare sunt cele mai frecvente aborduri pentru HDL. Ele sunt de 2 feluri:

Operatia deschisa, cand se face o incizie la piele de 5-6 cm, urmata de scheletizarea unilaterala a musculaturii paravertebral lombare, fenestratie si foraminotomie, urmata de discectomie.

Operatia sub microscop operator. Chirurgul este asezat pe scaun in spatele pacientului. Microscopul operator este plasat la 50 cm de plaga operatorie. Timpii operatori sunt aceiasi ca pentru operatia deschisa, incizia la piele fiind de numai 3 cm urmata de fenestratie si foraminotomie cu amendamentul ca se lucreaza sub microscop operator incepand cu timpul de indepartare a ligamentului galben. In prezent, aceasta este tehnica standard a discectomiei lombare. In unele cazuri, se poate indeparta numai fragmentul liber (sechestrul) care comprima radacina nervoasa.

Tehnica cu microscopul operator are avantaje fata de tehnica deschisa: incizie la piele mai mica si evidentierea mult mai buna a radacinii nervoase, sacului dural, venelor epidurale si discului herniat, precum si cicatrice epidurala mica, rezultat al unui abord mic. Pacientul poate pleca acasa dupa 24 ore de la operatie. Daca prin evacuarea sechestrului liber sau subligamentar se decomprima radacina nervoasa si sacul tecal, chiuretarea spatiului discal nu se mai face.

Prin pastrarea materialului discal sanatos in spatiul intervertebral, cat si a structurilor osoase articulare si epidurale, se obtine o rata de succes foarte mare, cu putine complicatii intraoperatorii si postoperatorii si o rata de recidiva scazuta. Se presupune ca probabilitatea de recidiva este redusa, invers proportional cu cantitatea de material discal extrasa, fara sa existe o dovada stiintifica a acestei ipoteze.

Riscul recidivei herniei de disc operate prin tehnica cu microscop operator este de 4-9%.

 

2. Aborduri intradiscale

- chimonucleoliza – metoda prin care li se injecteaza percutan intradiscal chimopapaina pacientilor cu sciatica si protruzie discala pentru a dizolva enzimatic nucleul pulpos prin hidroliza mucoproteinei;

- chirurgia spinala minim invaziva se bazeaza pe efectuarea interventiei chirurgicale printr-o incizie mica si se face prin:

a. nucleotomie manuala percutana, care consta in evacuarea partiala a materialului discal si scade presiunea intradiscala;

b. discectomie percutana lombara automata, un sistem de aspiratie-taiere pentru indepartarea materialului discal;

c. discectomie cu laser;

d. discectomie cu endoscopie percutana.

 

Combaterea durerii postoperatorii

 

Durerea postoperatorie in hernia de disc lombara poate fi explicata de inflamatia produsa de substante biochimice sau de deformarea mecanica a tesuturilor lombare. Administrarea postoperatorie de dexametazona 1 fiola la 12 ore sau ketorolac 30 mg la fiecare 12 ore scade durerea postoperatorie. Dupa operatie, pacientul va incepe imediat un program de recuperare neuromotorie pentru intarirea musculaturii paravertebrale lombare si electrostimulare in caz de pareza. Pentru evitarea miscarilor bruste care pot declansa durere la nivelul coloanei lombare, pacientul va purta postoperator un brau-lombostat 4-6 saptamani.

 

Recidiva dupa HDL operata

 

Recidiva variaza intre 4-11% in diferitele serii. Prin recidiva se intelege o HDL la acelasi nivel cu cel operat anterior, dupa un interval nedureros de cel putin 6 luni dupa prima operatie.

Aproximativ 1/3 apar in primul an postoperator. HDL recidivata se opereaza daca pacientul are semne si simptome neurologice care nu cedeaza la tratament medicamentos, fizioterapie, kinetoterapie.

 

Bibliografie:

1. Danil Adam, Neurochirurgie, Curs pentru rezidenti, Editura didactica si pedagogica, 2005

2. Greenberg MS, Handbook of Neurosurgery, Greenberg Graphics Inc, Lakeland,1993

3. Jaques Duparc, Surgical Tehniques in ortopaedics and traumatology, volume 2, Spine, Elsevier, 2003

4. Caspar W. A new surgical procedure for lumbar disc herniation. Adv Neurosurg. 1977

5. Williams RW. Microlumbar discectomy. Spine 1978

6. Silvers HR Microsurgical versus standard lumbar discectomy. Neurosurgery 1988

7. Maroon JC. Percutaneous automated discectomy. A new approach to lumbar surgery. J. Neurosurg 1987

8. Postacchini. Microdiscectomy in treatment of herniated lumbar disc.1992

9. Wilson. Microsurgical lumbar discectomy. Neurosurgery 1979

10. Kramer. Operation des lumbalen Bandscheibenvorfalls mit der Microtechnik.Z. Ortop 1983

 


REGULATION SIGNALING PATHWAYS INTO THE CONTROL OF BONE REMODELLING

$
0
0

Dr. Gabriel Ovidiu Dinu

Floreasca, Emergency Clinical Hospital

 

Rezumat

Este bine cunoscut faptul ca tesutul osos se afla intr-o schimbare constanta, mentinerea masei osoase in cursul vietii se bazeaza pe procesul de remodelare care inlocuieste in mod continuu osul vechi distrus cu altul nou. Remodelarea este necesara pentru mentinerea integritatii structurale  a scheletului care permite mentinerea volumului osos, repararea tesutului distrus si homeostazia metabolismului fosforului si a calciului. Importanta clinica a formarii osului a stimulat o multime de studii de cercetare, menite sa duca la descifrarea acestui mecanism. In ultimii ani s-au obtinut multe realizari in special in legatura cu caile de semnalizare care controleaza  fiziopatologia remodelarii osoase. Scopul acestui articol a fost acela de a prezenta o trecere in revista a datelor recente din  literatura de specialitate  privind  noile cai de semnalizare  care controleaza fiziopatologia remodelarii osoase.

 

Cuvinte cheie: osteoblast, osteoclast, remodelare osoasa, efrina, semaforina

 

Abstract

It is well known that  bone tissue is in a  constant change , the  maintenance of bone mass throughout life relies on the bone remodeling process, which continually replaces old and damaged bone with new bone. This remodeling is necessary to maintain the structural integrity of the skeleton and allows the maintenance of bone volume, the repair of tissue damage and homeostasis of calcium and phosphorous metabolism. . The clinical importance of bone formation has stimulated a lot of research aimed at understanding its mechanism. Much knowledge has been gained in the recent years, especially in relation with the new  signaling pathways controlling physiopathology of bone remodeling.The aim of this work was to  review recent  literature data on  new signals into the control and pathophysiology of bone remodeling

 

Key words: osteoblast, osteoclast, bone remodeling, ephrin, semaphorin

 

 

 

 

Introduction

This is a review of recent  literature data  on biochemical and physiological mechanisms of remodeling bone, with particular attention to the  regulation signals into the control and pathophysiology of bone remodeling (diseases).

The process of bone remodeling is essential for adult bone homeostasis. This control involves a complex mechanism compound by numerous local and systemic factors, and their expression and release is controlled finely. The main factor that affects normal bone remodeling is the regulation of osteoblasts and osteoclasts. Local and systemic factors can affect bone remodeling.

Transforming growth factor-β

The transforming growth factor-β (TGF-β) signaling pathway, is known to control bone

remodeling and maintenance. However, TGF-β exerts both positive and negative effects on bone cells, causing bone loss or bone gain in mice. There are three isoforms of TGF-β, namely, TGF-β1, TGF-β2, and TGF-β3. TGF-β1, known as the most abundant TGF-β isoform in the bone tissue, has been intensively studied during bone remodeling [1]. A study on the mechanism of TGF-β for osteoblast regulation has indicated that TGF-β1 stimulates bone matrix apposition and osteoblast proliferation in vitro. Additional research revealed that although TGF-β1 stimulates the early differentiation of osteoblast cells, this factor suppresses the late stage of osteoblast differentiation. These signals are transduced together by the activation of R-smads and Cosmads as well as through the mitogen-activated protein kinase (MAPK) pathway A cross talk exists between the TGF-β signal and the parathyroid hormone (PTH) in the regulation of osteoblastogenesis [2]. PTH stimulates the production of TGF-β1 and TGF-β2 in the osteoblast. In addition to regulating the osteoblastic bone formation, TGF-β1 has a key role in regulating bone remodeling by connecting bone formation and bone resorption . TGF-β proteins are present in their latent form in the bone matrix, and osteoclasts can release, as well as activate, TGF-β from the bone matrix via osteoclastic bone resorption. The released TGF-β may in turn stimulate the osteoblastic bone formation [3].

Bone morphogenetic proteins

Bone morphogenetic proteins (BMPs), they are so named for their osteoinductive properties, and regulate differentiation of mesenchymal cells into components of bone, cartilage or adipose tissue. TGF-β/BMP ligand signal is mediated by serine/threonine protein kinases (receptor types 1 and 2) and a family of receptor substrates (the Smad proteins) that move into the nucleus. BMP signaling is important for skeletal development and maintenance of bone mass through activation of BMP type 1A (BMPR1A) and type 1B receptors that control.

 

The interactions between Eph and Ephrin play important roles in bone cell differentiation and patterning by exerting effects on osteoblast and osteoclast differentiation, resulting in the coupling of bone resorption and bone formation. Eph receptors are tyrosine kinase receptors activated by ligands called ephrins (Eph receptor interacting proteins). Both Ephs and ephrins are divided into two A and B groups [4].

To date, ephrinB2, a transmembrane protein expressed on osteoclasts, and its engagement with its receptor, EphB4, on osteoblasts, lead to bi-directional signaling between these cells; this is one of the cell-cell contact mechanisms that mediate crosstalk between these cells. EphrinB2 (as reverse signaling), located on the surface of osteoclast precursors, suppresses osteoclast precursor differentiation by inhibiting the osteoclastogenic c-Fos-NFATc1 cascade [5]. In addition, the signaling mediated by EphB4 (as forward signaling) located on the surface of osteoblast enhances the osteogenic differentiation. Ephrin B1 induces osteoblast differentiation by transactivating the nuclear location of transcriptional coactivator with PDZ-binding motif (TAZ), a co-activating protein of Runx2. TAZ, together with Runx2, induces osteoblast-related gene expression [6]. The functional role of the EphrinA2–EphA2 complex differs significantly in its interactions compared with the EphrinB2– EphB4 complex. Both the reversed signaling EphrinA2 and forward signaling EphA2 stimulate osteoclast differentiation, but EphA2 has a negative role in bone formation by inhibiting osteoblast differentiation through the regulation of RhoA

activity  [5].

 

PTH and Wnt5a-Ror2 stimulate osteoblast differentiation. Eph–Ephrin and RANKL-RANK signal mediate osteoblast–osteoclast interaction. TGF-β1 secretion mediated by osteoclastic bone resorption induces BMSC migration and bone formation. Leptin–brainstem-derived serotonin-sympathetic nervous system and Sema4D pathway suppresses osteoblast proliferation, whereas gut-derived serotonin inhibits osteoblast proliferation.

Epidermal growth factor receptor (EGFR)

The epidermal growth factor receptor (EGFR) is a glycoprotein on the cell surface of a variety of cell types and is characterized by its ligand-dependent tyrosine kinase activity. After ligand binding to the extracellular domain, the EGFRs are activated by homo- or heterodimerization with auto- and transphosphorylation on tyrosine residues at the intracellular domain, and then a variety of signaling pathways, such as Ras-Raf-MAP-kinase and PI-3- kinase-Akt, are activated to influence cell behaviors, such as proliferation, differentiation, apoptosis, and migration [7]. In recent years, several experiments indicate that the epidermal growth factor receptor (EGFR) system plays important roles in skeletal biology and pathology.

This network, including a family of seven growth factors – the EGFR ligands – and the related tyrosine kinase receptors EGFR (ERBB1), ERBB2, ERBB3 and ERBB4, regulates aspects such as proliferation and differentiation of osteoblasts, chondrocytes and osteoclasts, parathyroid hormone-mediated bone formation and cancer metastases in bone  [8]. In addition, EGFR signaling affects osteoclasts, albeit this could be an indirect effect mediated by inhibition of OPG expression and increased RANKL expression by osteoblasts [8]. It was recently found that decreasing EGFR expression in pre-osteoblasts and osteoblasts in mice results in decreased trabecular and cortical bone mass as a consequence of reduced osteoblastogenesis and increased bone resorption [9].

Fibroblast Growth Factors (FGFs)Signaling induced by Fibroblast Growth Factors (FGFs) regulate osteoblastogenesis and bone formation. Multiple signaling pathways activated by FGF receptors 1 and 2 control osteoblast proliferation, differentiation, and survival . FGFs bind to high affinity FGF receptors (FGFR), leading to FGFR dimerization, phosphorylation of intrinsic tyrosine residues and activation of several signal transduction pathways [10]. Recent studies provided some insights into specific signaling pathways induced by FGF/FGFR signaling that control osteoblasts.

Activation of ERK1/2 signaling by FGF was found to be essential for promoting cell proliferation in osteoblast precursor cells [11]. In addition, activation of ERK1/2 is involved in FGFR2-mediated osteoblast differentiation. Activation of ERK-MAP kinase by activating FGFR2 mutations results in increased transcriptional activity of Runx2, an essential transcription factor involved in osteoblastogenesis, and increased osteogenic marker gene expression  [12]. Recent data indicate that FGF2 stimulates osteoblast differentiation and bone formation in part by activating Wnt signaling suggesting that Wnt signaling may mediate, at least in part, the positive effect of FGF/FGFR signaling on bone formation in mice [13]. Besides Wnt signaling, FGF/FGFR signaling interacts with other pathways. One interaction involves a negative regulation of the BMP antagonist Noggin by FGF2 during skull development [14].Another interaction involves the upregulation of the BMP2 gene by endogenous FGF/FGFR signaling in calvarial osteoblasts. In vivo, FGF2 treatment of developing bone fronts promotes BMP2 gene expression through the modulation of Runx2 expression [15]. These studies support a positive role of FGF and BMP signaling crosstalks on bone formation.

Insulin-like growth factor-I

The Insulin-like growth factor-I (IGF-I) signaling through its type 1 receptor generates a

complex signaling pathway that stimulates cell proliferation, function, and survival in

osteoblasts  [16]. Accordingly, mice lacking functional IGF-I exhibit severe deficiency

in bone formation and a 60% deficit in peak bone mineral density (BMD) [17]. IGF-I can act in an endocrine, paracrine or autocrine manner and is regulated by a family of six IGF binding proteins (IGFBPs). The IGFBPs, have received considerable attention as regulators of IGF actions. The IGFBPs have been reported to have stimulatory or inhibitory actions on the IGFs in bone, and recent experiments have provided evidence that some of IGFBPs function independently of IGF to increase parameters of bone formation. The IGFBPs are often found bound to IGF-I in the circulation or complexed with IGF-I in osteoblasts. IGFBP-3 and -5 are known stimulators of IGF-I actions, whereas IGFBP-1, -2, -4 and -6 are known inhibitors of IGF-I action in bone. Once IGF-I binds to its receptor (type 1 IGF receptor) it initiates a complex signaling pathway including the phosphoinositol 3-kinase (PI3-K)/3-PI-dependent kinase (PDK)-1/Akt pathway and the Ras/Raf/mitogen-activated protein (MAP) kinase pathway which stimulate cell function and/or survival  [18]. Recent findings indicate that many of the IGFBPs and specific proteins in the IGF-I signaling pathways are also potent anabolic factors in regulating osteoblast function and may serve as potential targets to stimulate osteoblast function and bone formation locally.

Leptin–serotonin system pathway regulation of bone formation through gut-derived

Serotonin A new regulation mode of osteoblastic bone formation controlled by leptin-serotonin (BDS)-sympathetic nervous system pathway has emerged in recent years. Leptin is a hormone produced by adipocytes that, besides its function in regulating body weight and gonadal function, can also act as an inhibitor of bone formation  [19]. Latest data indicates that these leptin functions require brainstem-derived serotonin [20]. Serotonin is a bioamine produced by neurons of the brainstem (brainstem-derived serotonin, BDS) and enterochromaffin cells of the duodenum (gut-derived serotonin, GDS). BDS acts as a neurotransmitter,while GDS as an autocrine/paracrine signal that regulates mammary gland biogenesis, liver regeneration, and gastrointestinal tract motility [86]. There are two Tph genes that catalyze the rate-limiting step in serotonin biosynthesis: Tph1 expressed mostly, but not only, in enterochromaffin cells of the gut and is responsable for the production of peripheral serotonin [21].

Tph2 is expressed exclusively in raphe neurons of the brainstem and is responsible for the

production of serotonin in the brain [22]. Leptin inhibits BDS synthesis by decreasing the

expression of Tph2, a major enzyme involved in serotonin synthesis in brain [85]. In addition, other data indicate, the key role of GDS in regulating bone formation as well as the relationship between GDS, Lrp5, and bone remodeling. Lrp5 controls bone formation by inhibiting GDS synthesis in the duodenum, and GDS directly acts on the osteoblast cells to inhibit osteoblast proliferation and suppress bone formation  [23]. However, recent data to argue that Lrp5 affect bone mass mainly through local Wnt signaling pathway, and that the experiments did not support the Lrp5-GDS-osteoblast model because they found that there was no relevance between GDS and bone mass in their mouse model system [24]

New signals in bone remodeling

More recently, other signaling pathways that link regulation of the osteoclasts and osteoblasts have been identified. Osteoblast-lineage cells expressed Wnt5a, whereas osteoclast precursors expressed Ror2. Connection between these two cells leads to Wnt5a-Ror2 signaling between osteoblast-lineage cells and osteoclast precursors enhanced osteoclastogenesis, through increased RANK expression mediated by JNK signaling. A soluble form of Ror2 acted as a decoy receptor of Wnt5a and abrogated bone destruction in the mouse model, suggesting that the Wnt5a-Ror2 pathway is crucial for osteoclastogenesis in physiological and pathological  environments and may represent a therapeutic target for bone diseases  [25]. Finally,a recent study reported that semaphorin 4D (Sema4D), previously shown to be an axon guidance molecule, expressed by osteoclasts and which potently inhibits bone formation [26].Several studies have suggested that axon-guidance molecules, such as the semaphorins and ephrins, are involved in the cell-cell communication that occurs between osteoclasts and osteoblasts.

Conclusion

The Binding of Sema4D to its receptor Plexin-B1 in osteoblasts resulted in the activation of the small GTPase RhoA, which inhibits bone formation by suppressing insulinlike growth factor-1 IGF-1 signaling and by modulating osteoblast motility. Notably, the suppression of Sema4D using a specific antibody was found to markedly prevent bone loss in a model of postmenopausal osteoporosis [26].

This finding identifies a new link between osteoclasts and osteoblast signaling, and suggests that suppression of the Sema4DPlexin-B1-RhoA signaling axis may provide a new therapeutic target for reducing bone loss and development of bone-increasing drugs.

 

REFERENCES

 

[1] Janssens K, ten Dijke P, Janssens S, Van Hul W. Transforming growth factor-beta1 to

the bone. Endocr Rev. 2005;26:743–774.

[2]Qiu T, Wu X, Zhang F, Clemens TL, Wan M, Cao X. TGF beta type II receptor phosphorylates PTH receptor to integrate bone remodeling signaling. Nat Cell Biol.

2010;12:224–234.

[3].Tang Y, Wu X, Lei W, Pang L, Wan C, Shi Z, et al. TGF-β1-induced Migration of Bone Mesenchymal Stem Cells Couples Bone Resorption and Formation. Nat Med.

2009;15(7):757–765

[4] Matsuo K. Eph and ephrin interactions in bone. Adv Exp Med Biol. 2010;658:95–103.

[5].Matsuo K, Otaki N. Bone cell interactions through Eph/ephrin: Bone modeling,

remodeling and associated diseases. Cell Adh Migr. 2012;6(2):148-156.

[6].Xing W, Kim J, Wergedal J, Chen ST, Mohan S. Ephrin B1 regulates bone marrow

stromal cell differentiation and bone formation by influencing TAZ transactivation via

complex formation with NHERF1. Mol Cell Biol. 2010;30:711–721.

[7].Zhang X, Tamasi J, Lu X, Zhu J, Chen H, Tian X, et al. Epidermal growth factor receptor plays an anabolic role in bone metabolism in vivo. J Bone Miner Res. 2011;26(5): 1022-1034.

[8].Schneider MR, Sibilia M, Erben RG. The EGFR network in bone biology and pathology. Trends Endocrinol Metab. 2009;20:517–524.

[9].Feng X, McDonald JM. Disorders of Bone Remodeling. Annu Rev Pathol.

2011;6:121-145

[10]Marie PJ, Miraoui H, Severe N. FGF/FGFR signaling in bone formation: progress and perspectives. Growth Factors. 2012;30(2):117–123.

[11] Choi SC, Kim SJ, Choi JH, Park CY, Shim WJ, Lim DS. Fibroblast growth factor-2 and -4 promote the proliferation of bone marrow mesenchymal stem cells by the activation of the PI3K-Akt and ERK1/2 signaling pathways. Stem Cells Dev. 2008;17:725–736.

[12] Park J, Park OJ, Yoon WJ, Kim HJ, Choi KY, Cho TJ, et al. Functional characterization of a novel FGFR2 mutation, E731K, in craniosynostosis. J. Cell. Biochem. 2012;113:457– 464.

[13] Fei Y, Xiao L, Doetschman T, Coffin DJ, Hurley MM. Fibroblast growth factor 2

stimulation of osteoblast differentiation and bone formation is mediated by modulation

of the wnt signaling pathway. J. Biol. Chem. 2011;286:40575–40583.

[14] Warren SM, Brunet LJ, Harland RM, Economides AN, Longaker MT. The BMP

antagonist noggin regulates cranial suture fusion. Nature. 2003;422:625–629.

[15].Choi KY, et al. Runx2 regulates FGF2-induced Bmp2 expression during cranial bone development. Dev. Dyn. 2005;233:115–121.

[16].Govoni KE. Insulin-like growth factor-I molecular pathways in osteoblasts: potential

targets for pharmacological manipulation. Curr Mol Pharmacol. 2012;5(2):143-152.

[17].Mohan S, Richman C, Guo R, Amaar Y, Donahue LR, Wergedal J, et al. Insulin-like

growth factor regulates peak bone mineral density in mice by both growth hormonedependent and -independent mechanisms. Endocrinology. 2003;144(3):929-936.

[18] Miraoui H, Marie PJ. Fibroblast growth factor receptor signaling crosstalk in skeletogenesis. Sci Signal. 2010;3(146):re9.

[19]Ducy P, Amling M, Takeda S, Priemel M, Schilling AF, Beil FT, et al. Leptin inhibits bone formation through a hypothalamic relay: a central control of bone mass. Cell.2000;100:197–207.

[20] Yadav VK, Oury F, Suda N, et al. A serotonin-dependent mechanism explains the leptin regulation of bone mass, appetite, and energy expenditure. Cell. 2009;138:976–989.

[21] Gershon MD, Tack J. The serotonin signaling system: from basic understanding to drug development for functional GI disorders. Gastroenterology. 2007;132:397-414.

[22] Walther DJ, Peter JU, Bashammakh S, Hörtnagl H, Voits M, Fink H, Bader M. Synthesis of serotonin by a second tryptophan hydroxylase isoform. Science. 2003;299(5603):76.

[23] Yadav VK, Ryu JH, Suda N, et al. Lrp5 controls bone formation by inhibiting serotonin synthesis in the duodenum. Cell. 2008;135:825–837.

[24]Cui Y, Niziolek PJ, MacDonald BT, et al. Lrp5 functions in bone to regulate bone mass. Nat Med. 2011;17:684–691.

 

[25]Maeda K, Kobayashi Y, Udagawa N, Uehara S, Ishihara A, Mizoguchi T, et al. Wnt5a- Ror2 signaling between osteoblast lineage cells and osteoclast precursors enhances osteoclastogenesis. Nat Med. 2012;18:405–412.

[26] Negishi-Koga T, Shinohara M, Komatsu N, Bito H, Kodama T, Friedel RH, et al.

Suppression of bone formation by osteoclastic expression of semaphorin 4D. Nat Med.

2011;17:1473

 

 

NEW TRENDS IN CELLULAR AND MOLECULAR MECHANISMS OF ERYPTOSIS

$
0
0

Dr.Cristian Romeo Revnic*, Bogdan Păltineanu**, Cătălina Pena*, Speranța Prada*, Gabriel Ovidiu Dinu***, Gabriel Prada***

*Ambroise Pare` Hospital, University of Medicine, ParisVI, France

**NIGG ”Ana Aslan”

***UMF ”Carol Davila”

 

Rezumat

Lucrarea de fata trece in revista datele din literatura privitoare la eriptoza (moartea programata a eritrocitelor) care este realizata printr-o masinarie complexa, care implica anumite canale ionice si o varietate de molecule semnalizatoare. Eriptoza este stimulata intr-o mare varietate de boli de catre un mare numar de regulatori endogeni si   xenobiotice. Patologiile asociate cu reiptoza accelerata includ: starile septice, malaria, sickle cell anemia, talasemia, deficienta in glucozo-6 fosfat dehidrogenaza, depletia de fosfat, deficitul de fier, sindromul uremic si boala Wilson. Eriptoza permite eritrocitelor defecte sa scape de hemoliza, dar pe de alta parte eriptoza excesiva favorizeaza dezvoltarea anemiei. De aceea, un echilibru sensibil trebuie sa existe intre mecanismele proeriptotice si antieriptotice  pentru a mentine un numar adecvat de eritrocite circulante si in felul acesta sa se evite moartea non-eriptotica a eritrocitelor lezate.

Cuvinte cheie: eriptoza, apoptoza, hemoliza, eritrocite, anemia, starea septica, malaria

Abstract

This paper is dealing with  the review of the literature data abaout eryptosis ,the programed cell death of erythrocytes which is  is accomplished by a complex machinery involving ion channels and a variety of signaling molecules.  Eryptosis is stimulated in a wide variety of diseases and by a large number of endogenous regulators and xenobiotics.

Diseases associated with accelerated eryptosis include sepsis, malaria, sickle-cell anemia, b-thalassemia, glucose-6-phosphate dehydrogenase (G6PD)-deficiency, phosphate depletion, iron deficiency,hemolytic uremic syndrome and Wilsons disease.

Eryptosis allows defective erythrocytes to escape hemolysis, but,on the other hand, excessive eryptosis favours the development of anemia. Thus, a delicate balance between proeryptotic and antieryptotic mechanisms is required to maintain an adequate number  of circulating erythrocytes and yet avoid noneryptotic death of injured erythrocytes.

Key words  erypthosis, apoptosis, hemolysis; red blood cells; anemia; sepsis; malaria.

INTRODUCTION

I tis known taht  an adult human organism harvests more than 30 trillion erythrocytes, which comprise approximately one quarter of the total cell number. Moreover, the gross erythrocyte volume exceeds 2 L, that is, almost 10% of total cell volume. Thus, erythrocytes are among the most abundant cell types in a human body. The life span of erythrocytes amounts to some 100–120 days, that is, each day more than 200 billion erythrocytes need to be replaced, containing almost 20 mL of packed cell volume[1]..

Erythrocytes are considered to undergo senescence eventually resulting in the clearance of aged erythrocytes [2]. Beyond that, erythrocytes are, similar to nucleated cells, cleared by suicidal death.[3].

Suicidal cell death accomplishes the disposal of abundant, defective, or potentially harmful cells . Suicidal death of nucleated cells or apoptosis [4] is characterised by loss of

cellular K1 with cell shrinkage, nuclear condensation, DNA fragmentation, mitochondrial depolarization, cell membrane blebbing and breakdown of phosphatidylserine asymmetry of

the plasma membrane . Thus, apoptosis allows the elimination of those cells without release of intracellular proteins which would otherwise cause inflammation .

Erythrocytes lack nuclei and mitochondria, critical elements in the machinery of apoptosis. Thus, dying erythrocytes were considered to be eliminated by mechanisms other than apoptosis.[5]

Accounting for the differences from and similarities to apoptosis, the term eryptosis has been coined to describe the suicidal erythrocyte death [6]. The following synopsis will briefly

describe the triggers and inhibitors, the signalling and the (patho) physiological significance of eryptosis. Presently, we are only beginning to understand the complex machinery and importance of this fundamental cellular mechanism.

TRIGGERS OF ERYPTOSIS

Among the triggers of eryptosis are included: osmotic shock [7], oxidative stress [8] and energy depletion . Suicidal erythrocyte death could be triggered by ligation of specific surface antigens, such as glycophorin-C (41), the thrombospondin-1 receptor CD47 [9]. and the death receptor CD95/Fas . Further stimulators of eryptosis include ceramide (acylsphingosine) , prostaglandin E2 [10]. platelet activating factor, anti A IgG antibodies , hemolysin from Vibrio parahaemolyticus, listeriolysin  paclitaxel , amantadine, azathioprine , retinoic acid , chlorpromazine , cyclosporine , methylglyoxal[11]), amyloid peptides , anandamide , Bay-Y5884 , curcumin , valinomycin aluminium , mercury , lead , gold , vanadium  and copper [12].

The increase in erythrocyte cytosolic Ca21 concentration further stimulates Ca21-sensitive K1 channel The subsequent efflux of K1 hyperpolarises the cell membrane, which

drives Cl2 exit in parallel to K1 . The cellular loss of KCl with osmotically obliged water leads to cell shrinkage, which further augments the stimulation of cell membrane scrambling.

The Ca21 sensitivity of cell membrane scrambling could be enhanced by ceramide, which, similar to increased cytosolic Ca21 activity, increases phosphatidylserine exposure . Ceramide formation is stimulated by platelet activating factor (PAF), which activates a sphingomyelinase leading to the breakdown of sphingomyelin [12]. Accordingly, eryptosis following osmotic shock is blunted by the sphingomyelinase inhibitor 3,4- dichloroisocoumarin, by genetic knockout of PAF receptors (PAF receptor knockout mice) and by the PAF receptor antagonist ABT491[12].. To be effective, PAF does not require elevated cytosolic Ca21 concentrations, that is, PAF at least partially accounts for Ca21-independent eryptosis [12].

Besides its effect on cell membrane scrambling, PAF activates Ca21-sensitive K1 channels in the erythrocyte cell membrane  by sensitizing them for the stimulating effects of cytosolic

Ca21 [13]. Conversely, PAF is released from erythrocyte progenitor cells upon increase in the cytosolic Ca21 activity.

The stimulation of eryptosis by energy depletion involves activation of PKC and PKC-dependent phosphorylation of membrane proteins with subsequent phosphatidylserine exposure and cell shrinkage . The effects of energy depletion are mimicked by stimulation of PKC with phorbolesters or inhibition of protein phosphatases such as okadaic acid. Protein kinase C (PKC) activation results in stimulation of erythrocyte Ca21 entry  and phosphatidylserine exposure Erythrocytes express PKCa, PKCi, PKCl and PKCf [14], which phosphorylate cytoskeletal proteins, such as band 4.1, 4.9 and adducin  and the human Na1/H1 antiporter NHE 1 .[14].

Oxidative stress or defects of antioxidative defence elicit eryptosis in part by stimulating Ca21 entry via activation of the Ca21 permeable cation channels . Oxidative stress further activates erythrocyte Cl2 channels, which are required for erythrocyte shrinkage and thus also participate in the triggering of eryptosis [15]. The stimulation of eryptosis by oxidative stress is paralleled by the activation of aspartyl and cysteinyl proteases . Erythrocytes express oxidant-sensitive caspases [15], which cleave the anion exchanger band 3  and stimulate phosphatidylserine exposure of erythrocytes . Eryptosis following ionomycin or hyperosmotic shock does, however, not require activation of caspases [15].

INHIBITORS OF ERYPTOSIS

Among the inhibitors of eryptosis are  Ca21-permeable cation channels which  have been shown in one study to be inhibited by erythropoietin [16]. Thus, the hormone does not only inhibit apoptosis of erythrocytic progenitor cells , but similarly blunts the suicidal death of mature erythrocytes. The antieryptotic effect of erythropoietin results in increased life span of circulating cells [16].

Eryptosis has further been shown to be inhibited by flufenamic acid , adenosine [17]. and nitroxide [18]. Nitroxide is partially effective through activation of cGMP-dependent

protein kinases [18]. The mechanism is apparently effective under control conditions in vivo, as mice deficient of the cGMP-dependent protein kinase type I (cGKI) suffer from

severe anaemia and splenomegaly .

Erythrocytes participate in the regulation of nitric oxide (NO) formation [18]. Oxygenated hemoglobin binds and desoxygenated S-Nitrosohemoglobin releases NO[19]. The release of NO from desoxygenated erythrocytes contributes to vasodilation and counteracts suicidal erythrocyte death in hypoxic tissue. Along those lines, impaired NO formation in NO-depleted banked erythrocytes is considered to cause vasoconstriction and ischemia following transfusion [19]

Moreover defective erythrocyte NO release may contribute to pulmonary hypertension  and deranged microcirculation in sickle cell anemia [20].

PHYSIOLOGICAL FUNCTIONS OF ERYPTOSIS

Eryptosis  is engaged into many physiological functions which leads to removal of injured erythrocytes prior to hemolysis. Cell injury, such as energy depletion, defective Na1/ K1ATPase or enhanced leakiness of the cell membrane leads

eventually to cellular gain of Na1 and Cl2 and osmotically obliged water with subsequent cell swelling [21]. Initially, the entry of Na1 is compensated by cellular loss of K1. However,

the cellular K1 loss decreases the K1 equilibrium potential eventually leading to gradual depolarization. The loss of electrical gradient across the cell membrane favours Cl2 entry, which is followed by osmotically obliged water. The resulting cell swelling jeopardises the integrity of the cell membrane. Excessive cell swelling leads to rupture of the cell membrane with release of cellular hemoglobin, which may be filtered in the renal glomerula thus occluding renal tubules. Hemolysis is prevented,if cell swelling is preceded by eryptosis. Phosphatidylserine exposure at the cell surface of eryptotic cells is recognised by macrophages, which clear phosphatidylserine-exposing defective erythrocytes from circulating blood prior to hemolysis.

Any acceleration of eryptosis limits the life span of parasites within the infected erythrocytes and thus counteracts the growth of parasites. Sickle-cell trait, b-thalassemia-trait, homozygous

Hb-C and G6PD-deficiency lead to premature senescence and/or eryptosis upon infection with Plasmodium thus resulting in to accelerated clearance of ring stage-infected erythrocytes  Moreover, iron deficiency [22] and lead blunt parasitemia and enhance the survival of Plasmodium bergheiinfected mice presumably by accelerating erythrocyte death.

THE CASE OF NEWBORNS

Neonatal erythrocytes mainly contain HbF [23].. The high affinity of HbF supports oxygen uptake in the placenta. The high oxygen affinity of HbF is not required for full oxygenation

of hemoglobin in the inflated lung but impairs oxygen release in the periphery. Thus, HbF is clearly functionally inappropriate for efficient gas exchange after birth. Fetal erythrocytes are

more resistant to Cl2 removal, osmotic shock, PGE2 and PAF, but are more sensitive to oxidative stress . The exquisite oxygen sensitivity of fetal erythrocytes fosters their removal upon inflation of the lung and exposure to inspired oxygen.

NEOCYTOLYSIS

Newly formed erythrocytes may be particularly sensitive to suicidal death, a phenomenon described as ‘neocytolysis’ [24].It is presently not clear whether neocytolysis involves the same mechanisms as eryptosis. Moreover, the mechanisms underlying the enhanced sensitivity of newly formed erythrocytes to suicidal cell death remain elusive. Those erythrocytes were significantly more resistant to osmotic lysis than WT erythrocytes

but more sensitive to the eryptotic effects of Cl2 removal and exposure to the Ca21 ionophore ionomycin [24]. In view of those observations the possibility was considered that erythropoietin stimulates the expression of genes in progenitor cells which render the erythrocytes more sensitive to eryptosis and leads to enhanced erythrocyte death as soon as the erythropoietin concentrations decline. The upregulation of proeryptotic effectors in erythrocytes under the influence of high erythropoietin concentrations would allow more rapid removal of excessive erythrocytes, if enhanced erythrocyte concentration is

no more needed and the plasma erythropoietin concentrations fall. This would allow to shorten a feedback regulation, which otherwise would take 120 days. Along those lines neocytolysis [24], the accelerated death of young erythrocytes following a limited exposure to high altitude or space flight, may reflect the death of those erythrocytes, which have been generated under high erythropoietin concentrations and are thus more vulnerable

to eryptosis. Clearly, additional experiments are needed to prove or disprove this speculation [24].

Eryptosis has been observed in a wide variety of clinical conditions, including sepsis [25], hemolytic uremic syndrome [26], renal insuficiency , malaria infection , sicklecell

anemia , b-thalassemia[27], glucose-6-phosphate dehydrogenase (G6PD)-deficiency [28], phosphate depletion  and Wilsons disease [29]. Enhanced eryptosis in sepsis and hemolytic syndrome results from accumulation of eryptotic activity in plasma. Accordingly,

the addition of plasma from patients with sepsis [29] or hemolytic uremic syndrome [26] triggers eryptosis of erythrocytes from healthy individuals. In both clinical conditions, the exposure to plasma eventually increases ceramide formation. The shortened life span of iron-deficient erythrocytes is at least partially due to enhanced cation channel activity, presumably due to decreased volume of iron-deficient erythrocytes, which leads to activation of the channel . In Wilsons disease, a condition caused by Cu21-accumulation due to inactivating mutations of Cu21-secreting ATP7B” [30], Cu21 stimulates both, Ca21 entry and ceramide formation.

 

CONCLUSIONS

 

Erythrocytes  in analogy to apoptosis of nucleated cells,  could be cleared by eryptosis.

The suicidal death of erythrocytes is accomplished by a complex machinery involving ion channels and a variety of signaling molecules.

The threshold to trigger eryptosis is low. Accordingly, eryptosis is stimulated in a wide variety of diseases and by a large number of endogenous regulators and xenobiotics.

Clearly, future experiments are likely to disclose additional triggers and inhibitors of eryptosis and further signalling pathways participating in the regulation of this fundamental biological mechanism.

 

 

REFERENCES

1. Jelkmann W. Functional significance of erythrocytes. In: Lang F, Föller M, editors. Erythrocytes. London: Imperial College Press; 2012. in press

 

2 Bosman G. J., Willekens F. L., and Werre J. M. (2005) Erythrocyte aging: a more than superficial resemblance to apoptosis? Cell. Physiol.Biochem. 16, 1–8.

3.Lang F, Qadri SM. Mechanisms and significance of eryptosis, the suicidal death of erythrocytes. Blood Purif. 2012;33:125–130.

 

4. Gulbins E., Jekle A., Ferlinz K., Grassme H., and Lang F. (2000) Physiology of apoptosis. Am. J. Physiol. Renal. Physiol. 279, F605–F615.

5.Wlodkowic D, Telford W, Skommer J, Darzynkiewicz Z. Apoptosis and beyond: cytometry in studies of programmed cell death. Methods Cell Biol. 2011;103:55–98

6.Lang K. S., Lang P. A., Bauer C., Duranton C., Wieder T., Huber S. M., and Lang F6 (2005) Mechanisms of suicidal erythrocyte death. Cell. Physiol. Biochem. 15, 195–202.

7.Gatidis S, Zelenak C, Fajol A, Lang E, Jilani K, Michael D, Qadri SM, Lang F. p38 MAPK activation and function following osmotic shock of erythrocytes. Cell Physiol Biochem. 2011;28:1279–1286

8.Barvitenko N. N., Adragna N. C., and Weber R. E. (2005) Erythrocyte signal transduction pathways, their oxygenation dependence and functional significance. Cell. Physiol. Biochem. 15, 1–18.

9. Head D. J., Lee Z. E., Swallah M. M., and Avent N. D. (2005) Ligation of CD47 mediates phosphatidylserine expression on erythrocytes and a concomitant loss of viability in vitro. Br. J. Haematol. 130, 788–790.

 

10.Lang P. A., Kempe D. S., Myssina S., Tanneur V., Birka C., Laufer S., Lang F., Wieder T., and Huber S. M. (2005) PGE2 in the regulation of programmed erythrocyte death. Cell. Death. Differ. 12, 415–428

11. Nicolay J. P., Schneider J., Niemoeller O. M., Artunc F., Portero-Otin M., Haik G., Jr., Thornalley P. J., Schleicher E., Wieder T., and Lang F. (2006) Stimulation of suicidal erythrocyte death by methylglyoxal. Cell. Physiol. Biochem. 18, 223–232.

12.Lang P. A., Schenck M., Nicolay J. P., Becker J. U., Kempe D. S., Lupescu A., Koka S., Eisele K., Klarl B. A., Rubben H., Schmid K. W., Mann K., Hildenbrand S., Hefter H., Huber S. M., Wieder T., Erhardt A., Haussinger D., Gulbins E., and Lang F. (2007) Liver cell

death and anemia in Wilson disease involve acid sphingomyelinase and ceramide. Nat. Med. 13, 164–170.

 

13.. Rivera A., Jarolim P., and Brugnara C. (2002) Modulation of Gardos channel activity by cytokines in sickle erythrocytes. Blood 99, 357–603.

.14. Zelenak C, Eberhard M, Jilani K, Qadri SM, Macek B, Lang F. Protein kinase CK1alpha regulates erythrocyte survival. Cell Physiol Biochem. 2012;29:171–180.

15.Calderon-Salinas JV, Munoz-Reyes EG, Guerrero-Romero JF, Rodriguez-Moran M, Bracho-Riquelme RL, Carrera-Gracia MA, Quintanar-Escorza MA. Eryptosis and oxidative damage in type 2 diabetic mellitus patients with chronic kidney disease. Mol Cell Biochem. 2011;357:171–179

16. Myssina S., Huber S. M., Birka C., Lang P. A., Lang K. S., Friedrich B., Risler T., Wieder T., and Lang F. (2003) Inhibition of erythrocyte cation channels by erythropoietin. J. Am. Soc. Nephrol. 14, 2750–2757.

 

17Niemoeller O. M., Bentzen P. J., Lang E., and Lang F. (2007) Adenosine protects against suicidal erythrocyte death. Pflugers. Arch. 454, 427–439.

18.Nicolay J. P., Liebig G., Niemoeller O. M., Koka S., Ghashghaeinia M., Wieder T., Haendeler J., Busse R., and Lang F. (2008) Inhibition of suicidal erythrocyte death by nitric oxide. Pflugers Arch. 456, 293–305.

 

19.Angelo M., Singel D. J., and Stamler J. S. (2006) An S-nitrosothiol (SNO) synthase function of hemoglobin that utilizes nitrite as a substrate. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 103, 8366–8371

20.Pawloski J. R., Hess D. T., and Stamler J. S. (2005) Impaired vasodilation by red blood cells in sickle cell disease. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 102, 2531–2536.

 

21.Lang F., Busch G. L., Ritter M., Vo¨lkl H., Waldegger S., Gulbins E., and Ha¨ussinger D. (1998) Functional significance of cell volume regulatory mechanisms. Physiol. Rev. 78, 247–306.

22.Koka S., Foller M., Lamprecht G., Boini K. M., Lang C., Huber S. M., and Lang F. (2007) Iron deficiency influences the course of malaria in Plasmodium berghei infected mice. Biochem. Biophys. Res. Commun. 357, 608–614

23.Egberts J. and Van Pelt J. (2004) Evaluation of the blood analyzer ABL 735 radiometer for determination of the percentage of fetal hemoglobin in fetal and neonatal blood. Scand. J Clin. Lab. Invest. 64, 128–131.

 

24.Rice L. and Alfrey C. P. (2005) The negative regulation of red cell mass by neocytolysis: physiologic and pathophysiologic manifestations.Cell. Physiol. Biochem. 15, 245–250

 

25. Kempe D. S., Akel A., Lang P. A., Hermle T., Biswas R., Muresanu J., Friedrich B., Dreischer P., Wolz C., Schumacher U., Peschel A.,Gotz F., Doring G., Wieder T., Gulbins E., and Lang F. (2007) Suicidal erythrocyte death in sepsis. J. Mol. Med. 85, 269–277.

 

26. Lang P. A., Beringer O., Nicolay J. P., Amon O., Kempe D. S., Hermle T., Attanasio P., Akel A., Schafer R., Friedrich B., Risler T., Baur M., Olbricht C. J., Zimmerhackl L. B., Zipfel P. F., Wieder T., and Lang F. (2006) Suicidal death of erythrocytes in recurrent hemolytic uremic syndrome. J. Mol. Med. 84, 378–388.

 

27. Ayi K., Turrini F., Piga A., and Arese P. (2004) Enhanced phagocytosis of ring-parasitized mutant erythrocytes: a common mechanism that may explain protection against falciparum malaria in sickle trait and b-thalassemia trait. Blood 104, 3364–3371

 

28Lang K. S., Roll B., Myssina S., Schittenhelm M., Scheel-Walter H. G., Kanz L., Fritz J., Lang F., Huber S. M., and Wieder T. (2002) Enhanced erythrocyte apoptosis in sickle cell anemia, thalassemia and glucose-6-phosphate dehydrogenase deficiency. Cell. Physiol. Biochem.12, 365–372.

29. Lang P. A., Schenck M., Nicolay J. P., Becker J. U., Kempe D. S., Lupescu A., Koka S., Eisele K., Klarl B. A., Rubben H., Schmid K. W., Mann K., Hildenbrand S., Hefter H., Huber S. M., Wieder T., Erhardt A., Haussinger D., Gulbins E., and Lang F. (2007) Liver cell death and anemia in Wilson disease involve acid sphingomyelinase and ceramide. Nat. Med. 13, 164–170.

30. Gitlin J. D. (2003) Wilson disease. Gastroenterology 125, 1868–1877 Egberts J. and Van Pelt J. (2004) Evaluation of the blood analyzer

ABL 735 radiometer for determination of the percentage of fetal hemoglobin

in fetal and neonatal blood. Scand. J Clin. Lab. Invest. 64

 

GENETIC AND EPIGEGENTIC CHANGES IN GASTRIC CARCINOMA

$
0
0

Dr. Bogdan Paltineanu*, Dr. Gabriel Ovidiu Dinu**, Dr.Flory Revnic*

*NIGG”Ana Aslan”, **UMF”Carol Davila

 

Rezumat

Carcinomul gastric (GC) este din punct de vedere biologic o boala heterogena care implica numeroase alterari genetice si epigenetice. O mica proportie de GC poate fi cauzata de o mutatie specifica a genei E-cadhenin(CDH1). Mutatiile tumorale ale genelor  la nivelul proteinei  p53(TP53) si catenin (CTNNB1)  au loc la o faza timpurie in dezvoltarea GC si contribuie la carcinogeneza gastrica. Mai mult, un numar semnificativ de GC demonstreaza pierderea Runx3 datorita deletiei hemizigotice si hipermetilarea  regiunii promotoare. Expresia aberanta a Cdx2 a fost observata in leziunile precanceroase ca si in GC. Cu toate acestea, ramane neclar daca Cdx2 joaca un rol oncogenic in carcinogeneza gastrica. GC cu istabilitate microsatelitica  este, de asemenea,  un subset  bine definit manifestand trasaturi distincte clinicopatologice.Terapia tintita fata de GC cu amplificarea ERBB2 a imbunatatit de curand prognosticul pacientilor cu GC avansat. In plus, schimbarile epigenetice in GC pot fi tinte atractive pentru tratamentul cancerului cu modulatori. In aceasta trecere in revista a datelor recente din literatura de specialitate   sunt descrise cateva dintre evenimentele moleculare majore si schimbari epigenetice implicate in carcinogeneza gastrica si progresia acesteia.

Cuvinte cheie: carcinomul gastric, schimbari epigenetice, leziuni precanceroase, mutatii punctiforme

 

 

 

Abstract

Gastric carcinoma (GC) is a biologically heterogeneous disease involving numerous genetic and epigenetic alterations.A very small proportion of GCs can be caused by a specific germ-line mutation of the E-cadherin gene (CDH1) genes. Mutations of tumor protein p53 (TP53) and -catenin (CTNNB1) genes occur early in the development of

GC and contribute to gastric carcinogenesis. Furthermore,significant numbers of GCs show loss of Runx3 due to hemizygous deletion and hypermethylation of the promoter region.Aberrant Cdx2 expression has been shown in precancerous lesions as well as GC. However, it remains unclear whether Cdx2 plays an oncogenic role in gastric carcinogenesis.GC with microsatellite instability is also a well-defined subset exhibiting distinctive clinicopathologic features. Targeted therapy against GC with ERBB2 amplification recently improved the prognosis of patients with advanced GC. In addition,

epigenetic changes in GC could be attractive targets for cancer treatment with modulators. In this review, of the recent literature data are  described some of the  major molecular events and epigenetic changes involved in gastric carcinogenesis and progression.

Key words:gastric carcinoma,epigenetic changes,precancerous lesions,point mutations

 

Introduction

Gastric cancer is a heterogeneous disorder genome-wide that can be divided

into at least two main histological types based on the Lauren classification: intestinal and diffuse type. These two types have distinct morphological, clinical and epidemiological

features. Intestinal-type GC is more frequently observed in older patients and follows multifocal atrophic gastritis, which is accompanied by intestinal metaplasia or dysplasia. On the other hand, diffuse GC occurs more commonly in young patients and its links with atrophic gastritis or intestinal metaplasia are poor, or do not exist. These differences might represent a different molecular mechanism of tumor development and progression. For example, microsatellite instability and promoter hypermethylation are more commonly found in intestinal-type than in diffuse-type GC while specific genes, such as CDH1, are more often hypermethylated in diffuse-type GC [1] . GC can be also classified

into four phenotypes according to mucin (MUC1,MUC2 and CD10) expression: G-type (gastric or foveolar phenotype), I-type (intestinal phenotype), GI-type (intestinal and gastric mixed phenotype) and N-type(neither gastric nor intestinal phenotype) GC. Some distinct genetic changes in GC have been revealed to be associated with the mucin phenotypic expression. For instance,TP53 mutations are more common in I-type

than in G-type GC, whereas microsatellite instability is more frequent in G-type than in I-type GC. In addition,some specific epigenetic alterations are also known to be involved in distinct mucin expression of GC. Indeed,methylation of hMLH1 occurred more frequently in MUC2-negative GC, whereas MGMT was more frequently methylated in MUC2-positive GC than inMUC2-negative GC [2] .

With the advances in the molecular genetics of cancer,it has been revealed that carcinogenesis is a multistep process involving alterations of multiple genes, such as

point mutation, recombination, amplification, and/or deletion.

Recent evidence has established that epigenetic modifications play a crucial role in the carcinogenesis as well. Especially transcriptional silencing by promoter hypermethylation

is now considered as an important mechanism of functional loss of tumor suppressor genes. Despite the increasing body of knowledge about molecular mechanisms of gastric carcinogenesis, the overall view on the molecular pathology of GC remains fragmentary. In this review, we describe some of  the major molecular events and epigenetic changes involved in gastric carcinogenesis and progression.

Catenin Gene (CTNNB1)

The Wnt signaling pathway, initially considered to play a crucial role in embryonic development, is also known to play an important role in cancer development, and _ -catenin, functioning in cadherin-based epithelial cell adhesion, is a key regulator of Wnt signaling. Elevation of cytoplasmic _ -catenin level can occur by the bindingwith Wnt ligands or by mutations in APC, AXIN1 or CTNNB1 . Interestingly, mutation of CTNNB1 , which encodes_ -catenin, seems to be exclusive to the mutations that inactivate Apc protein. Oncogenic mutations involving the amino-terminal region of _ -catenin make it refractory to regulation by Apc [3] . Accumulation of _ -catenin in the cytoplasm results in its binding to members of the Tcf/Lef family of transcription factors and its nuclear translocation, where the Tcf/ _ -catenin complex activates target genes such as MYC and cyclin D1 gene (CCND1) [3] . Indeed, the vast majority of colorectal tumors contain APC mutations, but the overall frequency of CTNNB1 mutations is lower [3] . On the other hand, a significant percentage of gastric tumors has either CTNNB1 or APC mutations. The incidence of mutations in intestinal- versus diffuse-type GC remains unclear.

Park et al. [3] reported no mutations in diffuse-type GC, but found that 27% of intestinal-type tumors carried a mutation. Whereas, Clements et al. [4] found that 26%

of tumors with _ -catenin nuclear staining contained CTNNB1 mutations, but did not identify any difference between diffuse- and intestinal-type GC.

Therefore, further studies are necessary to reveal the exact contribution of Wnt pathway activation in gastric carcinogenesis. Selective targeting of gastric cancer cells with the activated_ -catenin pathway showed a synergistic effect with chemotherapy,which could be used in practically all transformed cells with an active _ -catenin/Tcf  .

Runt-Related Transcription Factor 3 (RUNX3)

Runx3 binds DNA with the core-binding factor _ -subunit (CBFB), and activates or represses the principal regulators of growth, survival and differentiation pathways.

RUNX3 is now accepted as a tumor suppressor gene in a wide range of invasive and preinvasive epithelial and mesenchymal tumors [5] . Its suppressive activity was

first reported in gastric epithelial cells of RUNX3 knockout mice in 2002 [5] . Gastric mucosa of RUNX3- null mice exhibits enhanced proliferation, suppressed apoptosis

and reduced sensitivity to transforming growth factor-_ (TGF- _ ). About 45–60% of human GCs showed loss of Runx3 expression due to hemizygous deletion and

hypermethylation of the promoter region. H. pylori infection as well as precursor lesions such as intestinal metaplasia and gastric adenoma also showed RUNX3 hypermethylation,

indicating a role for RUNX3 in gastric carcinogenesis[5] . RUNX3 is a downstream effector of the TGF- _ signaling pathway. In response to TGF-Runx3 inhibits gastric epithelial proliferation by inducing the CDKN1A (p21) gene, which indicates that the tumor suppressor activity of Runx3 is at least partially associated with its ability to induce p21 expression [5] .

Furthermore, Runx3 also upregulates the expression of proapo ptotic gene BCL2L11 (Bim) in gastric cancer cells treated with TGF- _ . Bcl2l11 was downregulated in the

gastric epithelium of RUNX3 knockout mice, and the BCL2L11 promoter contained conserved Runx3 binding elements. Together, these findings suggested the critical

role of Runx3 in transcriptional upregulation of Bcl2l11in TGF- _ -induced apoptosis [5] . In addition to antiproliferative and apoptotic effects contributing to gastric

carcinogenesis, Runx3 affected the progression and metastasis of GCs as well. For example, restoration of Runx3 strongly inhibited peritoneal metastases of GC in an animal model [5] , and inhibited the expression of vascular endothelial growth factor A (VEGFA) and suppressed the angiogenesis, growth, and metastasis of GCs [5] .

Caudal Type Homeobox 2 (CDX2)

CDX2 is a gene for an intestine-specific transcription factor to direct intestinal development, differentiation and maintenance of the intestinal phenotype. Cdx2 not

only stimulates proliferation and differentiation of intestinal epithelial cells by transcriptional activation of intestine- specific genes such as mucin precursor 2 (MUC2),

sucrase-isomaltase (SI), and carbonic anhydrase 1 (CA1but also inhibits growth through activation of p21(CDKN1A) , a cyclin-dependent kinase inhibitor [6] .

Previous observations suggested a tumor-suppressive role for Cdx2 in colon carcinogenesis. Whereas Cdx2 is normally expressed in intestinal mucosa, gastric epithelial cells do not express Cdx2. In contrast, gastric mucosa undergoing intestinal metaplasia consistently shows ectopic Cdx2 expression, which suggested that Cdx2 plays

a role in the development of intestinal metaplasia and subsequent gastric carcinogenesis [6] . Indeed, it has been demonstrated that gastric Cdx2 expression alone was sufficient to induce intestinal metaplasia in mice [6] , and long-standing intestinal metaplasia induces invasive GC in CDX2 transgenic mice . In addition, Cdx2 expression

was increased in high-grade dysplasia and intestinal-type gastric adenocarcinomas compared to lowgrade dysplasia [6] . Taken together, these findings suggest

that Cdx2 expression in GC may contribute to the progression of gastric carcinogenesis and that its activation may represent an early event. However, some contradictory

studies have shown that Cdx2 expression was progressively reduced in gastric dysplasia and cancer [ 6] , and Cdx2-positive GCs had a significantly better outcome than Cdx2-negative GCs [6] .

Furthermore, overexpression of Cdx2 significantly inhibited cell growth and reduced the motility and invasion of cancer cells in vitro, which supported the notion that Cdx2 plays

a similar tumor-suppressive role in GC as in colorectal carcinoma [6] . Although the differences in cutoff values to define Cdx2 positivity or the lack of subtyping criteria

for gastric epithelial dysplasia may in part explain these conflicting results [6] , further studies are required to clarify the exact role of Cdx2 in gastric carcinogenesis.

E-Cadherin Gene (CDH1) E-cadherin is a cell adhesion protein that is expressed

at the adherence junctions of epithelial tissue and required for development, cell differentiation and maintenance of epithelial architecture.

Downregulation of Ecadherin is commonly observed in many sporadic tumors,and its loss during tumor progression has led to a concept of E-cadherin acting as a suppressor of tumor invasion and metastasis [7] . On the other hand, germ-linemutations in the CDH1 gene result in a cancer syndrome, a hereditary diffuse gastric cancer (HDGC), which comprises approximately 1–3% of all GCs [8] . Until now, more than 100 different germ-line mutations of CDH1 have been described in HDGC families [9] . Carriers of CDH1

germ-line mutations have a 70% lifetime risk of advanced diffuse gastric cancer [9] and tend to present with several hundred microscopic foci of stage T1a intramucosal signet

ring cell carcinoma, which are termed ‘early HDGC’(eHDGC) [10] . The tumor cells in multifocal eHDGC show very low E-cadherin expression, implying that the wild-type CDH1 allele is also suppressed or lost in tumor cells. Studies have revealed that the second hit is caused by promoter hypermethylation of CDH1 in at least 50%of cases [11] . The methylation patterns observed in eHDGCs are monoallelic and specific for each focus, indicating that each eHDGC has an independent monoclonal origin and that the epigenetic silencing of CDH1 by promoter methylation is an early event in tumor development [12] .

Remarkably, promoter methylation has also been identified as a major mechanism underlying E-cadherin downregulation in sporadic diffuse gastric cancers[13] . Of interest, eHDGCs have unique features, i.e. they are hypoproliferative and lack Wnt pathway activation[11] . Lineage-labeling experiments with gastric differentiation

markers have demonstrated that eHDGCs develop from the mucous neck region where gastric stem cellsor progenitor cells exist [12] .

Thus, it is tempting to hypothesize that perturbed stem cell division contributes to

malignant transformation initiated by loss of adhesion and polarity [11] . Together, these findings suggest that E cadherin deficiency can initiate diffuse GC via distinct pathways that do not require any growth advantages.

Tumor Protein p53 (TP53)

Tumor protein p53 gene (TP53) is the most commonly mutated gene in human tumors; it acts as a tumor suppressor gene that induces cell cycle arrest and apoptosis. Approximately 50% of all cancers involve missense mutations of one p53 allele coupled with a deletion of the second allele,which lead to complete loss of p53 function [13] . In one report, both loss of heterozygosity and mutations of TP53have been demonstrated in greater than 60% of GC .

The incidence of TP53 mutations in invasive GC ranges from 0 to 76.9%, and the mutational spectrum of TP53 in GC is very wide [13] . There are several sites where mutation occurs more commonly than in others; they include codons 175, 248, 273, 282, 245, and 213. Of interest is the fact that they are all CpG sites. Transition of G:C ] A:T at

CpG sites is the most common type of mutation irrespective of the histologic type of GC  . More than one mutation can be present in a single tumor [14] , and there can be

heterogeneity of the p53 mutational status within a given tumor . Young patients have a lower incidence of TP53 mutations than older ones, and advanced GC tends to have a higher incidence of mutations. Furthermore, TP53 mutations occur much more commonly in tumors arising in the cardia than in tumors in the antrum, and they are more

common in metastatic than in primary GC [14] .

It appears that TP53 alterations occur early in the development of GC because they are frequently found in precancerous lesions. For example, point mutations of TP53 have been demonstrated in 52% of H. pylori- associated gastritis even though they were located in non-hot spot codons [14] . Indeed, it has recently been revealed that aberrant AICDA expression induced by H. pylori infection can cause TP53 mutations. Helicobacter infection in TP53 knockout mice resulted in the development of dysplastic

lesions, whereas these infections in normal mice failed to produce any pre-neoplastic changes, which showed that H. pylori infection and p53 may act in a synergistic fashion

in gastric carcinogenesis [15] . TP53 mutations were also found in 37.5% of intestinal metaplasia and 58% of the dysplastic lesions  . Interestingly, while silent mutations

tend to be observed in adenomas with mild or moderate degrees of dysplasia, missense mutations were found in adenomas with high-grade dysplasia, suggesting that the presence of missense mutations of TP53 in adenomas might be a key indicator of malignant transformation[15] .

Epigenetic Alterations

Epigenetic mechanisms refer to DNA methylation and histone modifications that result in altered gene expression without changing the coding sequence of the gene.

Growing evidence strongly supports that epigenetic dysregulation plays an essential role both independently and cooperatively in tumor initiation and progression. The best characterized mechanisms are transcriptional silencing events that are associated with DNA hypermethylation at promoter regions of genes that regulate important cell functions. Promoter methylation affects virtually all of the pathways in the cellular network, such as DNA repair, cell cycle and apoptosis. It is well established that

numerous tumor suppressor genes can be silenced through promoter CpG island methylation during carcinogenesis,and aberrant DNA methylation is the most common molecular lesion of cancer cells. Neither gene mutations nor cytogenetic abnormalities are as common in human tumors as DNA methylation alterations [16] . Thus, aberrant

CpG island methylation can be used as a biomarker of malignant cells and as a predictor of their prognosis. In particular, the reversibility of epigenetic changes has made them attractive targets for cancer treatment with modulators that demethylate DNA and inhibit histone deacetylases, leading to reactivation of silenced genes.

Gastric cancer is one of the tumors with a high frequency of aberrant methylation, and it frequently shows the CpG island methylator phenotype [16] . A large number of genes that are suppressed by CpG island hypermethylation have been reported in GC, involving tumor suppressor, cell cycle regulator, apoptosis, invasion-related and DNA mismatch repair genes [16] . In particular, a number of genes, such as CDKN2A (p16), CDK2AP2

(p14), CDH1 (E-cadherin), MGMT (O 6 –methylguanine DNA methyltransferase), RASSF1 , RUNX3 , and DLC1 ,were frequently hypermethylated in GC [17] . The list of

epigenetically silenced genes in GC is expected to grow even more in the future.

H. pylori and EBV infection have been shown to be closely associated with various degrees of methylation of CpG islands, which could contribute to gastric carcinogenesis.

Methylation of tumor suppressor or tumor-related genes in precancerous lesions has also been investigated to evaluate whether the methylation changes contribute to tumor initiation. Indeed, aberrant methylation was frequently detected in gastric intestinal metaplasia of both cancer and noncancer patients. And the methylation frequency of

several genes was higher in GC than in intestinal metaplasia[16] . One study with a large sample collection of chronic gastritis, intestinal metaplasia, gastric adenoma and GC

demonstrated that aberrant methylation occurred in early stages and tended to accumulate along the multistep gastric carcinogenesis [16] . The above findings suggest that progressive epigenetic changes play an important role during the progression of a premalignant lesion to cancer.

Most epigenetic studies of GC have focused on aberrant methylation in a single or in several genes, but recently a genome-wide search has been tried to identify novel methylation-silenced genes in gastric cancer  . After treatment with a demethylating and/or deacetyling agent of the GC cell line, upregulated genes

were screened for epigenetically silenced genes using oligonucleotide microarrays. TFPI2 was found to be highly methylated (81%) in GC, and its methylation was a significant and independent prognostic indicator in GC . Most recently, a genome-wide DNA methylation analysis using a methylation microarray has been applied

to directly measure the methylation level of the CpG islands throughout the genome and it has been suggested that this high-throughput method would be greatly helpful

to find the novel methylation markers [17] .

Conclusion

Cancer disease  is considered as a heterogeneous group of diseases with markedly different biological properties that are attributed to a series of clonally selected genetic

and epigenetic alterations in tumor suppressor genes and oncogenes  . Therefore, identifying the characteristics of individual cancers from the point of view of molecular

pathology has a great potential for future diagnosis and targeted therapy of cancer.

In gastric carcinogenesis  a multiple genetic and epigenetic changes in oncogenes and tumor suppressor genes,cell cycle regulators, cell adhesion molecules and DNA

repair genes have been demonstrated to be implicated.

Based on this emerging understandingof the molecular pathways, several targeted therapies, such as small-molecular inhibitors and antiangiogenic agents, are currently being evaluated in GC treatment  .

In addition, the analysis of hypermethylation of cell cycle genes or DNA repair genes such as CDKN2A or hMLH1 in nonneoplastic gastric mucosa could be used to predict the risk of malignancy. Even though the complex inherent molecular heterogeneity of GC still remains to be clarified, genome-wide analysis techniques will also help us understand the molecular features of GC, which would provide further novel opportunities in the treatment of GC.

REFERENCES

1. Vauhkonen M, Vauhkonen H, Sipponen P:Pathology and molecular biology of gastric

cancer. Best Pract Res Clin Gastroenterol 2006; 20: 651–674

2.Motoshita J, Oue N, Nakayama H, KuraokaK, Aung PP, Taniyama K, Matsusaki K, YasuiW: DNA methylation profiles of differentiated-type gastric carcinomas with distinct mucin phenotypes. Cancer Sci 2005; 96: 474–479.

3.Park WS, Oh RR, Park JY, Lee SH, Shin MS,Kim YS, Kim HK, Kim JP, Oh TS, Yoo NJ,Lee JY: Frequent somatic mutations of the_ -catenin gene in intestinal-type gastric cancer. Cancer Res 1999;59:4257–4260.

4.Clements WM, Wang J, Sarnaik A, Kim OJ,MacDonald J, Fenoglio-Preiser C, Groden J,Lowy AM: _ -Catenin mutation is a frequentcause of Wnt pathway activation in gastric

cancer. Cancer Res 2002; 62: 3503–3506.

5.Peng Z, Wei D, Wang L, Tang H, Zhang J, Le X, Jia Z, Li Q, Xie K: RUNX3 inhibits the expression of vascular endothelial growth factor and reduces the angiogenesis, growth, and metastasis of human gastric cancer. Clin Cancer Res 2006; 12: 6386–639

6.Bai Y, Miyake S, Iwai T, Yuasa Y: CDX2, a homeobox transcription factor, upregulates transcription of the p21/WAF1/CIP1 gene.Oncogene 2003; 22: 7942–7949.

7 Cavallaro U, Christofori G: Cell adhesion and signalling by cadherins and Ig-CAMs in

cancer. Nature Rev Cancer 2004; 4: 118–132.8

 

8 Milne A, Carneiro F, O’Morain C, Offerhaus G: Nature meets nurture: molecular genetics of gastric cancer. Hum Genet 2009; 126: 615–628.

9 Blair V, Martin I, Shaw D, Winship I, Kerr D,Arnold J, Harawira P, McLeod M, Parry S,Charlton A: Hereditary diffuse gastric cancer: diagnosis and management. Clin Gastroenterol Hepatol 2006; 4: 262–275.

10 Huntsman DG, Carneiro F, Lewis FR, Mac-Leod PM, Hayashi A, Monaghan KG, Maung R, Seruca R, Jackson CE, Caldas C: Early gastric cancer in young, asymptomatic carriers of germ-line E-cadherin mutations. N Engl J Med 2001; 344: 1904–1909.

11 Humar B, Guilford P: Hereditary diffuse gastric cancer: a manifestation of lost cell polarity. Cancer Sci 2009; 100: 1151–1157.

12 Humar B, Blair V, Charlton A, More H, Martin I, Guilford P: E-cadherin deficiency initiates gastric signet-ring cell carcinoma in mice and man. Cancer Res 2009; 69: 2050–2056.

13.Shiao Y, Rugge M, Correa P, Lehmann H,Scheer W: P53 alteration in gastric precancerous lesions. Am J Pathol 1994; 144: 511–517.

14.Iwamatsu H, Nishikura K, Watanabe H, AjiokaY, Hashidate H, Kashimura H, Asakura H:Heterogeneity of p53 mutational status in thesuperficial spreading type of early gastric carcinoma. Gastric Cancer 2001; 4: 20–26.

 

15Fenoglio-Preiser C, Wang J, Stemmermann G, Noffsinger A: TP53 and gastric carcinoma:a review. Hum Mutat 2003; 21: 258–

16.Fleisher A, Esteller M, Wang S, Tamura G,Suzuki H, Yin J, Zou T, Abraham J, Kong D,Smolinski K: Hypermethylation of the hmlh1 gene promoter in human gastric cancers

with microsatellite instability. Cancer Res 1999; 59: 1090–1095.

 

17 Kim TY, Lee HJ, Hwang KS, Lee M, Kim JW,Bang YJ, Kang GH: Methylation of RUNX3 in various types of human cancers and premalignant stages of gastric carcinoma. LabInvest 2004; 84: 479–484. 49 Chi XZ, Yang JO, Lee KY

 

ENDOMETRIOZA

$
0
0

Dr. Iulia Tarcomnicu, Dr.  Irina Pacu

Spitalul clinic de urgenta Sfantul Pantelimon, Bucuresti.

Clinica de obstetrica-ginecologie

Rezumat


Un procent semnificativ de femei din intreaga lume sunt afectate de aceasta boala. Desi este o afectiune benigna ginecologica, aceasta nu este usor de diagnosticat si tratat. Prezinta localizari multiple fie in peretele uterin, fie in afara uterului si este implicata in mai mult de 25% din cazurile de infertilitate. Tratamentul chirurgical al endometriozei in asociere cu tratamentul medicamentos reprezinta standardul in terapia acestei afectiuni, observandu-se totusi o recidiva ridicata a simptomelor.

 

Abstract

A significant percente of women worldwide are affected by this disease. Although a benign gynecologic affection, it is not easily diagnosed and treated. There are multiple locations either in the uterus or outside the uterus and is involved in more than 25% of infertility cases. Surgical treatment in combination with drug therapy is the standard therapy, of this condition is still observing a high recurrence of symptoms.

 

Definitie si clasificare

 

Endometrioza este o afectiune caracterizata prin prezenta de tesut endometrial activ functional implantat ectopic in afara cavitatii uterine. Acest tesut ectopic este  aflat sub influenta secretiei endocrine ovariene si histologic este format din glande endometriale si stroma.   Se manifesta sub doua forme anatomo-clinice:

1. Endometrioza interna sau adenomioza, (prezenta tesutului ectopic in grosimea miometrului, cu dispozitie difuza);

2. Endometrioza externa, localizata in afara uterului, la nivelul organelor pelvisului si abdomenului (fig. 1).

 

Fig. 1  Localizarile endometriozei externe

 

I. Adenomioza

Specifica femeilor peste 40 de ani, cu multiple nasteri si avorturi in antecedente,  frecventa ei se incadreaza intre  20 si 67%. Adenomioza se poate asocia cu alte afectiuni benigne uterine: fibromul uterin, hiperplazia de endometru, cancerul de corp uterin si endometrioza externa.

Histologic se caracterizeaza prin prezenta tesutului ectopic la mai mult de 2 mm de la jonctiunea endometrului cu miometrul. Dispozitia sa este sub forma de insule sau invaginatii ce permit comunicarea cu cavitatea uterina. Oricare dintre leziuni pe sectiune prezinta unul dintre aspectele macroscopice:  fagure de miere, aspect rosiatic, neincapsulate sau cu continut hematic. Endometrul ectopic poate fi de tip functional,  acumulandu-se sange ciocolatiu, el parcurgand succesiv toate etapele ciclului endometrial. Cel mai adesea s-a constatat insa ca tesutul endometrial ectopic este nefunctional, neavand aceste modificari ciclice.

Diagnosticul de certitudine este pus de examenul histopatologic, orientarea in diagnostic este data de tabloul clinic si explorarile paraclinice.

Tabloul clinic al adenomiozei este dominat de menoragii si durere. Durerea este un simptom ce persista intre menstruatii, caracterizat ca un disconfort permanent, senzatia de presiune pelvina, vezicala, rectala, alteori ca o senzatie de durere profunda, cu iradiere lombara si sacrata, exacerbata de ortostatism prelungit. Durerea poate imbraca si aspectul de dispareunie profunda.

La examenul clinic se constata uter usor marit de volum, mai ales pe seama peretelui posterior, sensibil la palpare si mobilizare.

 

Explorari paraclinice

- histerosalpingografic, se poate observa aspectul de invaginatie a endometrului intramiometrial;

- histeroscopic, se constata semne majore si semne minore: semnele majore sunt reprezentate de orificii diverticulare sau prezenta de chisturi albastrui pseudoendometriozice, iar semnele minore sunt reprezentate de zone de hipervascularizatie focala, rigiditate si coarne uterine stramte;

- ecografia transvaginala este investigatia de electie pentru aceasta afectiune, putandu-se constata uter marit de volum, cu ecostructura heterogena a miometrului; leziunile nefiind net delimitate, se deosebesc de mioame. Examenul Doppler color evidentiaza  vascularizatie radiara ce traverseaza leziunea, in  cazul miomului uterin vascularizatia circumscrie leziunea.

 

Evolutia adenomiozei

La femeile in perioada fertila, leziunile ectopice se modifica sub influenta fluctuatiilor endocrine ovariene, sarcina are efect benefic si menopauza induce atrofia cu vindecare a focarelor, malignizarea este rara.

 

Tratamentul adenomiozei

La femeia tanara, exista posibilitatea exciziei partiale a peretelui uterin afectat de  focarul adenomiozic, cu metroplastie. Histerectomia este tramentul de electie in cazul leziunilor rebele ce nu raspund la tratamentul medicamentos (administrarea de norsteroid sau analog de GnRH), cu persistenta simptomatologiei. Aceeasi conduita este indicata si in cazul femeilor aflate la sfaraitul perioadei de activitate genitala.

 

II. Endometrioza externa


Afecteaza femeia mai tanara si  are o frecventa de 1-2% in randul femeilor care solicita consultul ginecologic. Este intalnita in aproximativ 5% dintre interventiile chirurgicale din sfera genitala.

Histologic, focarele de endometrioza  se caracterizeaza prin prezenta de tubi glandulari, stroma citogena, adesea fibre musculare striate. Aceste tesuturi  formeaza veritabile utere in miniatura, cu hemoragii ciclice si reactie inflamatorie consecutiva, cu formare de cicatrici, aderente si deformarea tesuturilor din jur. Un caracter particular este reprezentat de faptul ca extensia endometriomului  este excentrica.

Cele mai frecvente localizari ale acesteia sunt: endometrioza peritoneala superficiala sau profunda, endometrioza ovariana, endometrioza septului recto-vaginal, localizari digestive si urinare. Mai pot fi afectate: trompele uterine, ligamentele utero-sacrate, colul uterin, transa de epiziotomie,  cicatricea postoperatie cezariana, ombilicul, sanii etc.

 

Etiologie

Exista numeroase teorii care explica aparitia acestor focare ectopice de endometru, principalele fiind:

  1. Teoria transplantarii: fragmente de endometru in timpul menstruatiei pot refula prin trompele uterine in cavitatea abdominala, cu insamantare ulterioara;
  2. Teoria metaplaziei epiteliului celomic: celulele mezoteliale ce acopera organele genitale interne, cavitatea peritoneala si viscerele sufera un proces de metaplazie endometrioida;
  3. Teoria inductiei este bazata pe asocierea celor doua teorii anterioare. Endometrioza ia nastere de la nivelul celulelor-suse de origine mezoteliala celomica, sub influenta  anumitor factori de inductie eliberati de sangele menstrual si celulele endometriale distruse de macrofage.

Alti factori incriminati in aparitia endometriozei: propagare vasculara, limfatica (explica leziunile endometriozice la distanta), factori genetici, imunologici, prezenta de anomalii congenitale obstructive, grefarea de endometru ectopic in timpul interventiilor chirurgicale.

 

Particularitati anatomopatologice ale endometriozei externe

Leziunile endometriozice cu localizare ovariana (31-44% din cazuri) se prezinta cel mai frecvent sub forma unor chisturi cu dimensiuni variabile, cu continut negricios, ciocolatiu (chisturile de gudron), sau formatiuni chistice multiple si de dimensiuni  mici. Cele cu localizare  la nivelul trompelor uterine apar sub forma unor formatiuni chistice albastrui, inconjurate de tesut cicatriceal retractil.

Aspectul de leziuni albastrui/negre, rosii sau albicioase poate fi intalnit la  nivelul celorlalte viscere intraabdominale si la nivelul peritoneului pelvin. Cele de aspect rosu sunt leziuni active si reprezinta  forma cea mai agresiva. Cele negre si albe sunt stadii evolutive ale celor rosii. Cele de la nivelul colului, vaginului, cicatricilor obstetricale apar sub forma unor formatiuni polipoide, sangerande.

 

Tablou clinic

- durerea este simptomul cel mai frecvent (75% din cazuri) avand caracter un episodic in functie de momentul ciclului menstrual sau este permanenta;

- dismenoree secundara – se asociaza uneori endometriozei externe;

- dispareunia apare tot in cadrul tabloului dureros.

 

Complicatiile endometriozei externe

- infertilitatea este una dintre complicatiile cele mai importante, endometrioza crescand de 10 ori riscul de aparitie al infertilitatii secundare.

- sarcini ectopice;

- semne de iritatie peritoneala prin fisura sau ruptura unui chist endometriozic;

- uretero-hidro-nefroza prin reactie sclero-periuretrala;

- hematurii, rectoragii, tulburari de tranzit;

- degenerare maligna – asocierea cu cancerul ovarian.

Legatura dintre endometrioza si cancerul ovarian este bine documentata si a bulversat lumea medicala mult timp. Studiile epidemiologice au sugerat existenta unei legaturi specifice cu cancerul ovarian endometroid si cel cu celule clare, insa nu s-a putut stabili ca endometrioza reprezinta un precursor al acestora.

O serie de date clinice au evidentiat faptul ca tipul de cancere ovariene non-seroase, cum ar fi carcinoamele endometroide sau cele cu celule clare ce isi aveau punctul de emergenta din focarele de endometrioza atipice, avea o rata mai mare de diagnostic precoce, in special datorita simptomatologiei eferente (infertilitate sau dureri pelvine) care necesitau investigatii si interventii specifice precum laparoscopia.

 

Metodele de diagnostic paraclinic sunt reprezenate de explorarile imagistice si markerul seric, antigenul CA 125.

Ecografia reprezinta examenul de electie in diagnosticul acestei afectiuni. Edometriomul  in forma sa tipica are aspect de formatiune ovalara  cu contur regulat. Leziunile recente prezinta pereti fini, cele mai vechi prezinta pereti ingrosati. Continutul este fin ecogen si omogen,  si nu prezinta niciun semnal Doppler.

Histerosalpingografia elucideaza leziuni endometriozice mai ales cu localizare tubara, prezenta aderentelor generate de endometrioza poate genera imaginea „in baioneta” datorita tractiunilor pe istmul uterin.

IRM are importanta diagnostica mai ales in cazul leziunilor profunde, subperitoneale, putand detecta noduli de cativa milimetri, poate  preciza si gradul de afectare rectala sau vezicala.

Laparoscopia este indicata in cazul suspiciunii afectarii viscerelor intraperitoneale.

Markerul seric-CA125 este semnificativ crescut la pacientele cu endometrioza moderata si severa si normal la pacientele cu forme minime sau medii.

Diagnosticul de certitudine se pune pe baza examenului histopatologic.

 

Tratamentul endometriozei externe

Tinta terapiei endometriozei trebuie sa fie eliminarea leziunilor endometriozice si, un lucru extrem de important, prevenirea sechelelor (durerea si infertilitatea). S-a constat ca afectiunea este cu caracter progresiv si, de multe ori, in ciuda tratamentului aplicat, s-a evidentiat o recidiva ridicata a simptomelor.

Tratamentul medicamentos are ca principiu hormonodependenta, focarele de endometrioza continand receptori pentru estradiol, progesteron si androgeni, desi intr-o concentratie mai redusa decat endometrul eutopic. Prin intermediul acestui principiu, focarele de endometrioza sunt conduse catre atrofie  prin mimarea starilor hormonale care determina regresia spontana.

Obiectivul tratamentului este acela de a suprima durerea si de a reduce focarele endometriozice, nu trateaza infertilitatea. In formele cu leziuni si simptomatologie minima, terapia medicamentoasa este indicata de prima intentie. Principalele substante utilizate in tratamentul acestei afectiuni si mecanismele lor de actiune sunt urmatoarele: contraceptivele orale combinate (pseudogestatie); progesteronii: Noresthisterone, Medroxiprogesteron acetat, Dydrogesteron (pseudogestatie); androgeni sintetici: Danazol, Gastrinone (mediu hormonal androgenic); analogi de GnRh: Goserelin, Nafarelin, Triptorelin, Leuprorelin (pseudomenopauza). Tratamentul este indelungat, cu o perioada de cel putin 3-6 luni, cu repetarea curelor, in schimb simptomatologia poate reaparea.

 

Strategii de viitor in tratamentul endometriozei


Pe baza aspectelor fiziopatologice  ale evolutiei endometrului, s-a ajuns la conturarea unor demersuri terapeutice  care vizeaza tinte moleculare precise ce blocheaza evolutia acestuia. Acestea includ agentii antiangiogenetici, inhibitorii de metaloproteinaze, matricele inhibitorii de aromataza, antiestrogenii si antiprogesteronul Mifepristone care inhiba ovulatia si perturba integritatea endometrului. Desi se afla in faza de experiment si implementarea lor necesita cercetari suplimentare, aceste abordari terapeutice arata un potential promitator de abordare terapeutica.

In cazul pacientelor cu boala nonresponsiva sau recidiva la tratamentul medicamentos sau chirurgical conservator se indica chirurgia radicala. Abordarea chirurgicala a leziunilor se face in functie de localizarea leziunii, stadiul evolutiv si  implicarea sau nu a infertilitatii, fiind adoptata laparoscopia sau laparotomia.

 

Un subiect destul de important si in acelasi timp delicat este infertilitatea si subfertilitatea in cadrul bolii.

Mecanismele infertilitatii sunt  diferite in functie de severitatea si localizarea leziunii: disfunctie tubara, disfunctie ovariana, influente adverse ale lichidului peritoneal asupra fenomenelor legate de fecundatie, obstacolele mecanice de la nivelul lumenului tubar, modificarile raporturilor anatomice tubo-ovariene;

Conduita terapeutica in acest caz are ca scop, in primul rand, depasirea acestor mecanisme implicate in aparitia statusului de infertilitate: tehnici de reproducere medicala asistata, stimularea ovulatiei, fie, in cazul leziunii trompelor, fertilizarea in vitro (FIV). S-a constatat ca rata de succes in FIV este influentata de stadiul evolutiv al endometriozei, de asemenea, nu s-a constatat o rata mai crescuta a avorturilor dupa FIV la pacientele cu endometrioza fata de pacientele cu alte patologii implicate in infertilitate.

In cazul pacientelor cu chisturi endometriozice, s-a constatat un efect negativ asupra ratei de reusita FIV dupa excizia chistului, primul gest terapeutic in acest caz fiind FIV si, in caz de esec, interventia chirurgicala.

 

 

Bibliografie

1. Peltecu Gh. – Ginecologie vol V A, in Tratat de chirurgie, sub redactia lui Irinel Popescu, ed. Academia Romana, Bucuresti, 2008, p. 53-63;

2. Bacalbasa Gh., Urleteanu E. – Endometrioza, cauza infertilitatii feminine, Gineco. Ro nr 32006, p. 50-51;

3. Crisan N., Nanu D. Ginecologie, Societatea Stiinta si tehnica Bucuresti, 1997, p. 161-169;                4. James R., Philip J., Charls B., William N. Danforth’s Obstetrics and Gynecology, Sixth edition, p. 845-851;

5. Matson P, The treatment of infertility associated with endometriozis by IVF, Fertil Steril 1986, P 432-434;

6. Yovich LD, In vitro Fertilization for endometriozis, Lancet 1985 P 552-554;

7. Chapron C, Fauconier A. L’ endometriose pelvinne profonde. Gynecologie 2000, P 185-190;

8. Sinaii N, Cleary SD, Balwegg MY, nieman LK. High rate of autimune and endocrine disorders, fibromyalgia chronic fatigue sindrome and atopic disorders among women with endometriosis a suwey analysis. Hum Reprod 2002, P 24-25;

9. John Studd, Chundrill Livinstone, Progress in obstetrics and Gynecology 1989 P 455-457;

10. France Donney- Pogres of infertility- From ethics to right- Endre Nous, 1994, P 254-255.

 

TROPONINS-PROGNOSTIC PERFORMANCE

$
0
0

Biochim. pr., cerc.st.III, Simona Opris

Institutul National de Gerontologie si Geriatrie “Ana Aslan”, Bucuresti

REZUMAT

Troponinele cardiace reprezinta principalul biomarker in diagnosticul infarctului miocardic si sunt utile pentru evaluarea si managementul riscului aparitiei bolilor cardiovasculare. Cresterile plasmatice de troponina sunt asociate cu rezultate negative cardiace. Determinarea de troponina poate fi utila in diferite situatii ca evaluarea pacientilor cu risc de stratificare, insuficienta cardiaca, embolie pulmonare acute, disfunctie endoteliala, hipertrofie ventriculara stanga, miocardita, insuficienta renala si screening-ul pacientilor varstnici.

ABSTRACT

Cardiac troponins are the main biomarker for diagnosis of myocardial infarction and are useful for risk assessment and management of cardiovascular diseases. Plasmatic troponin elevations are associated with adverse cardiac outcomes. Utilisation of troponin measurements may be useful for applications including risk stratification, heart failure, acute pulmonary embolism, endothelial dysfunction, left ventricular hypertrophy, myocarditis, renal failure and screening elderly patients.

INTRODUCTION

The most widely established and useful biomarker for myocardial injury is troponin (Tn) which are regulatory proteins of the thin actin filaments of the cardiac muscle. The Tn complex is made up of 2 subunits—C, I, and T—which together control calcium mediated interaction of actin and myosin, leading to the contraction and relaxation of striated muscle [1]. Troponin I (TnI) and troponin T (TnT) are expressed only in cardiac muscle and after myocyte injury, troponin is released in 2–4 hours and persists for up to 7 days [1]. Troponins can also calculate infarct size but the peak must be measured in the 3rd day and recommendations call for serial measurements to be drawn at presentation and again after 6–9 h from the onset of symptoms [2]. Serial measurement of troponin I or troponin T has become an important tool for risk stratification of patients presenting with acute coronary syndromes. The joint committee of the European Society of Cardiology, the American College of Cardiology, and the American Heart Association has recently accepted their measurement in serum as the standard biomarker for the diagnosis of acute myocardial infarction and for diagnosis and management of acute coronary syndromes.

Cardiac troponins are a marker of all heart muscle damage, not just myocardial infarction. Other conditions that directly or indirectly lead to heart muscle damage can also increase troponin levels [1,3]. In sepsis, for example, cardiac troponins are raised in up to 85% of patients in the absence of any acute coronary syndromes. They can rise in inflammatory conditions such as myocarditis and pericarditis. Troponins can also indicate several forms of cardiomyopathy, such as dilated cardiomyopathy, hypertrophic cardiomyopathy or left ventricular hypertrophy, peripartum cardiomyopathy. The measurement of cardiac troponins plays a central role for the diagnosis of acute myocardial infarction and for risk stratification of patients with acute coronary syndromes. In patients presenting with chest pain, the decision for an invasive approach and for an aggressive antiplatelet therapy relies mainly on the detection of elevated troponin levels.

 

Troponin release after myocardial injury. The pattern of troponin release is depicted for (A) acute myocardial infarction, (B) minor myocardial injury, and (C) myocarditis. In acute myocardial infarction, troponin increases significantly above the 99th percentile limit (dotted line) within hours of symptom onset and then gradually decreases over several days. Unlike acute myocardial infarction, minor myocardial injury leads to troponin concentrations only slightly above the decision limit (dotted line) for a shorter period. In myocarditis, troponin concentrations remain at or slightly above the decision limit for days to weeks.

DIFFERENTIAL DIAGNOSTIC

 

For diagnostic and therapeutic purposes, a troponin cutoff concentration representing the 99th percentile of a healthy reference population has been recommended. However, it has also been recommended that this concentration has to be measurable with sufficient analytical precision, which has been defined as a coefficient of variation (CV) <10%. Despite these clear guidelines, most commercially available assays exhibit a CV <10% only at a level that is 1.5- to 9-fold higher than the concentration at the 99th percentile.Therefore, in clinical routine, a suboptimal reference limit is applied. Very recently, a new generation of high or ultrasensitive assays for cTn with 10- to 100-fold lower limit of detection and a CV <10% for levels below or equal to the 99th percentile has been introduced. With these new assays, the diagnostic cutoff can be lowered to the recommended concentration at the 99th percentile.

The decision for including cardiac troponins in the diagnostic pathway was made because of the high sensitivity of Tn for detection of even small amounts of myocardial necrosis. Besides acute myocardial infarction, there is a myriad of potential diseases with troponin release, including acute pulmonary embolism, heart failure, myocarditis, and end stage renal disease.

 

 

Increased troponin levels may be due to:

Cardiac diseases

  • Congestive heart failure
  • Coronary artery spasm
  • Cardiomyopathy
  • Cardiac amyloidosis
  • Cardiac contusion
  • Coronary vasospasm
  • Dilated cardiomyopathy
  • Heart failure
  • Hypertrophic cardiomyopathy
  • Supraventricular tachycardia
  • Myocarditis

Certain medical procedures such as:

  • Cardiac angioplasty/stenting
  • Open heart surgery
  • Radiofrequency ablation of the heart
  • Cardioversion and implantable cardioverter defibrillator shocks
  • Closure of atrial septal defects
  • Percutaneous coronary intervention
  • Post cardiac transplantation

Non-cardiac diseases

  • High dose chemotherapy
  • Primary pulmonary hypertension
  • Pulmonary embolism
  • Renal failure
  • Subarachnoid haemorrhage
  • Scorpion envenoming
  • Sepsis and septic shock
  • Stroke
  • Ultra-endurance exercise (marathon)
  • Trauma that injures the heart such as a car accident

Troponin in cardiac injury

In the clinical setting, Tn levels are increased commonly in patients with retrospectively confirmed diagnoses of unstable angina. Among patients with suspected acute coronary syndrome, elevated conventional Tn is associated with a higher risk for death or reinfarction at 6 months [4]. Tn can also provide prognostic information in patients with STEMI (ST segment elevation myocardial infarction). Furthermore, peak TnT is an independent predictor of major adverse cardiac events and heart failure at 3-month follow-up [5].

 

Troponin in other processes

A multitude of nonthrombotic and even nonischemic causes of Tn elevation have been described. The nonischemic causes include direct myocardial injury from trauma or electrical cardioversion, myocardial wall stretch, exposure to toxins, local infection or inflammation as in myocarditis, infiltrative disorders, and sepsis [1].

Renal failure and neurologic injury can also cause Tn elevation, the latter through more complex mechanisms [1,6].

In acute pulmonary embolism elevated Tn are found in up to 50% of cases but studies showed that the peak TnT was lower and persisted for a shorter time compared to TnT values in acute myocardial infarction.

Chemotherapy agents can exert toxic effects on the heart ; several toxins and venoms can also lead to heart muscle injury ; carbon monoxide poisoning or cyanide poisoning can also be accompanied by release of troponins due to hypoxic cardiotoxic effects.

High troponin T levels have also been reported in patients with inflammatory muscle diseases such as polymyositis or dermatomyositis [7]. Troponins are also increased in rhabdomyolysis.

Troponin in asymptomatic patients

Tn can offer prognostic information even if detected in asymptomatic adults. Detectable TnT levels within the normal reference range have been associated independently with mortality in asymptomatic adults even after an adjustment for multiple cardiac risk factors [8] and therefore these levels may be able to identify high-risk subjects in the primary prevention of coronary artery disease [9].

 

False-Positive Troponin

Troponin measurements are rarely prone to false-positive elevation in the absence of cardiac or noncardiac reasons. Endogeneous antibodies include rheumatoid factor[10]  or heterophilic antibodies [11], which develop against animal immunoglobulins. Frequent contact with animals, injection of animal antibodies for some imaging and treatment procedures, immunotherapies, vaccinations, and blood transfusions may cause the production of interfering antibodies in the circulation. Fibrin clots [12] in the specimens or endogenous antibodies interfering with the immunoassays are the most frequent causes. To prevent interference, use of ultracentrifugation is proposed, which has been reported to satisfactorily decrease the rate of false-positive results. Other strategies include dilution, use of heterophilic blocking tubes, use of immunoglobulin-inhibiting reagents, or precipitation with polyethylene glycol. Also can interfere microparticles and malfunction of the analyzer itself [13].

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. M.A. Daubert, A. Jeremias.The utility of troponin measurement to detect myocardial infarction: review of the current findings.Vasc Health Risk Manag, 6 (2010), pp. 691–699.
  2. K. Thygesen, J.S. Alpert, H.D. WhiteInfarction JEAAWTFftRoM. Universal definition of myocardial infarction. J Am Coll Cardiol, 50 (2007), pp. 2173–2195.

 

  1. R. Roberts, B.E. Sobel.Ediortial: isoenzymes of creatine phosphokinase and diagnosis of myocardial infarction.Ann Intern Med, 79 (1973), pp. 741–743.
  2. H. Dokainish, M. Pillai, S.A. Murphy et al.Prognostic implications of elevated troponin in patients with suspected acute coronary syndrome but no critical epicardial coronary disease: a TACTICS-TIMI-18 substudy. J Am Coll Cardiol, 45 (2005), pp. 19–24.
  3. A.K. Hassan, S.C. Bergheanu, H. Hasan-Ali et al.Usefulness of peak troponin-T to predict infarct size and long-term outcome in patients with first acute myocardial infarction after primary percutaneous coronary intervention.Am J Cardiol, 103 (2009), pp. 779–784.
  4. S. Homma, C. Grahame-ClarkeEditorial comment–myocardial damage in patients with subarachnoid hemorrhage.Stroke, 35 (2004), pp. 552–553.
  5. A.H. Wu, X.M. Wang, T.G. Gornet, J. Ordóñez-Llanos.Creatine kinase MB isoforms in patients with skeletal muscle injury: ramifications for early detection of acute myocardial infarction. Clin Chem, 38 (1992), pp. 2396–2400.
  6. J.A. de Lemos, M.H. Drazner, T. Omland et al.Association of troponin T detected with a highly sensitive assay and cardiac structure and mortality risk in the general population.JAMA, 304 (2010), pp. 2503–2512.
  7. T. Otsuka, T. Kawada, C. Ibuki, Y. Seino.Association between high-sensitivity cardiac troponin T levels and the predicted cardiovascular risk in middle-aged men without overt cardiovascular disease.Am Heart J, 159 (2010), pp. 972–978.
  8. E. Giannitsis, K. Kurz, K. Hallermayer et al.Analytical validation of a high-sensitivity cardiac troponin T assay. Clin Chem, 56 (2010), pp. 254–261
  9. T. Keller T. Zeller, D. Peetz et al.Sensitive troponin I assay in early diagnosis of acute myocardial infarction.N Engl J Med, 361 (2009), pp. 868–877.
  10. E. Giannitsis, M. Becker, K. Kurz et al.High-sensitivity cardiac troponin T for early prediction of evolving non-ST-segment elevation myocardial infarction in patients with suspected acute coronary syndrome and negative troponin results on admission.Clin Chem, 56 (2010), pp. 642–650.
  11. F.S. Apple, L.A. Pearce, S.W. Smith, J.M. Kaczmarek, M.M. Murakami.Role of monitoring changes in sensitive cardiac troponin I assay results for early diagnosis of myocardial infarction and prediction of risk of adverse events.Clin Chem, 55 (2009), pp. 930–937.

 

Viewing all 309 articles
Browse latest View live